Capitolul 2: Începuturile europene ale comunismului
Cuprins
1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx
2. Contextul istoric al marxismului
4. Comunismul debutează la Paris
5. Întâi în Europa, apoi în lume
*****
Introducere
Multe dintre profeţiile prezise în religiile ortodoxe s-au împlinit, la fel ca predicţiile făcute de Nostradamus şi profeţiile transmise în culturile din întreaga lume, începând de la Peru la Coreea. Profeţiile din întreaga istorie chineză, de la dinastia Han la Ming [1] au fost surprinzător de precise.
Aceste profeţii ne spun un adevăr important, anume că istoria nu este un proces întâmplător, ci o dramă în care succesiunea evenimentelor majore a fost deja prestabilită. La sfârşitul timpurilor, care ar putea de asemenea să vestească începutul unui nou ciclu istoric, toate religiile lumii aşteaptă un singur lucru: sosirea Creatorului în tărâmul uman.
Toate dramele au un punct culminant. Deşi diavolul şi-a făcut aranjamentele pentru a distruge omenirea, Creatorul atotputernic are mijloacele sale de a trezi popoarele lumii, ajutându-i să scape de robia diavolului şi să le ofere mântuire. Astăzi, în epoca finală înainte de apariţia Creatorului, se desfăşoară lupta finală dintre Bine şi Rău.
Religiile ortodoxe din întreaga lume au prezis că, în epoca revenirii Creatorului, lumea va fi înghiţită de demoni, nelegiuiri şi evenimente de rău augur, pe măsură ce umanitatea îşi va pierde constrângerile morale. Aceasta nu este altceva decât lumea de astăzi.
Starea de degenerare cu care ne confruntăm astăzi a debutat cu mult timp în urmă. A început cu sute de ani în urmă, odată cu creşterea forţei sale motrice: ateismul şi înşelăciunea omenirii. Karl Marx a creat o ideologie care să cuprindă înşelăciunea în toate permutările sale, iar Vladimir Ilici Lenin i-a pus în practică teoria brutală. Cu toate acestea, Marx nu a fost ateu. El a urmat cultul diavolului şi a devenit demonul a cărui misiune a fost să împiedice omul să-şi recunoască Creatorul la sfârşitul Timpului.
1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx
Karl Marx a publicat numeroase cărţi de-a lungul vieţii sale, cele mai cunoscute fiind Manifestul Comunist din 1848 şi cele trei volume ale lui “Das Kapital”, publicate între 1867 şi 1894. Aceste lucrări constituie baza teoretică a mişcării comuniste.
Mai puţin cunoscut este faptul, că viaţa lui Marx a fost un proces în care el şi-a vândut sufletul diavolului şi a devenit emisarul lui în tărâmul uman.
În tinereţe, Marx fusese un creştin credincios. Înainte de transformarea sa demonică Marx credea cu fervență în Dumnezeu.
În poemul său timpuriu “Strigătul unui deznădăjduit”, Marx a scris despre intenţia sa de a se răzbuna pe Dumnezeu:
“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul
În blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas, decât răzbunarea!
Asupra mea să vină răzbunarea, voi distruge cu mândrie
Pe acea fiinţă, acel Domn întronat,
Puterea mea este doar mozaic de slăbiciuni,
Lăsaţi-mi sinele bun fără recompensă!
Îmi voi clădi tronul în înălțimi,
Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,
Groaza supraumană – să-i fie fortăreaţa,
Și mareșalul său să-i fie durerea sumbră”. [2]
Scriindu-i tatălui său, Marx a descris schimbările pe care le trăia: “O cortină a căzut, cea mai sfântă dintre sfinte a fost sfâșiată şi noii zei au trebuit să le ia locul … O adevărată nelinişte m-a luat în stăpânire şi nu voi fi capabil să calmez spiritele emoţionate până nu sunt în prezenţa ta dragă. “[3]
În poemul său “Fata cea palidă”, Marx scrie:
“Astfel am pierdut cerul, o ştiu prea bine
Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu, este sortit infernului!”. [4]
Familia lui Marx a observat clar schimbarea produsă în el. La 2 martie 1837, tatăl său i-a scris: “Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutream și eu de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează puritatea şi omenia şi dacă niciun demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit”. [5]
Edgar, fiul lui Marx i-a scris lui Marx pe 21 martie 1854 o scrisoare, care începea cu următoarea propoziție uimitoare: „Dragul meu diavol”. Una dintre fiicele lui Marx scrie, că atunci când era mică, Marx le-a spus ei şi surorilor sale multe basme. Basmul ei preferat, era unul despre Hans Röckle, un vrăjitor care nu avea niciodată bani şi nu avea de ales decât să-şi vândă minunatele păpuși diavolului. [6]
Ceea ce Marx a vândut diavolului în schimbul succesului a fost sufletul său. Descriindu-se în “Trubadurul”, Marx spune:
“Cum aşa! Mă cufund, fără să cad
Sabia mea de sânge-negru în sufletul tău.
Această artă pe care Dumnezeu nu o cunoaşte şi nici nu o vrea
Ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului,
Îndrăcind mintea şi vrăjind inima
Cu Satana mi-am făcut pactul
El desenează semnele, bate timpul pentru mine,
Eu joc marşul morţii repede şi liber”. [7]
În biografia lui Marx, autorul Robert Payne a scris că povestirile pe care le-a istorisit Marx ar putea fi considerate o alegorie despre propria sa viaţă şi că părea să acţioneze cu bună ştiinţă în numele diavolului. [8]
Sufletul lui Marx s-a întors spre diavol. În furia sa împotriva lui Dumnezeu, s-a alăturat cultului diavolului. Filosoful politic american Eric Voegelin a scris: “Marx ştia că era un Dumnezeu care crea o lume, nu voia să fie creatura. El nu a vrut să vadă lumea din perspectiva creaturii. … El a vrut să vadă lumea din punctul coincidentia oppositorum, adică din poziţia lui Dumnezeu”. [9]
În poemul său “Mândria omenească”, Marx şi-a exprimat voinţa de a se desprinde de Divin şi de a fi pe picior de egalitate cu el:
“Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa
Drept în faţa lumii,
Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,
A cărui cădere nu-mi va înăbuşi ura.
Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor
Printre ruinele lumii
Şi dând cuvintelor mele o forţă activă.
Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul”. [10]
Marx s-a răzvrătit în mod activ împotriva divinului.
“Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.”
“Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă”. [11]
La scurt timp după moartea lui Marx, slujitoarea sa, Helene Demuth, spunea despre el: “Era un om temător de Dumnezeu. Când era foarte bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse, legând un fel de centimetru pe frunte. “[12]
Rugăciunea lui Marx, după cum au spus oamenii de ştiinţă, nu era nici creştină, nici evreiască, dar adevăratul Marx nu era ateu.
De-a lungul istoriei omenirii, mari înţelepţi au arătat fiinţelor simţitoare calea spre iluminare şi au pus bazele civilizaţiilor lumii. Isus Cristos a așezat fundamentul civilizaţiei creştine, iar înţelepciunea lui Lao Tse este fundamentul taoismului, un pilon central al filosofiei chineze. În India antică, învăţăturile lui Sakyamuni au condus la budism. Originile înţelepciunii lor sunt considerate minuni. Cu toate că Isus nu a avut parte de prea multă carte, iar ceilalţi înţelepţi au fost bine educaţi, cu toţii şi-au obţinut cunoştinţele prin iluminarea în cultivare, nu prin studii obişnuite.
Deși teoriile lui Marx se bazează pe activitatea predecesorilor intelectuali, în cele din urmă ele provin de la spectrul malefic. El a scris în poezia “Despre Hegel”:
Pentru că am descoperit cel mai înalt şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,
Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; Asemenea Lui. Mă învelesc cu întunericul. [13]
Prin aranjamentul spectrului malefic, Marx a intrat în lumea umană şi a înființat cultul comunismului pentru a corupe moralitatea umană, determinând omenirea să se întoarcă împotriva Divinităţii, ca, în cele din urmă, să se auto-osândească la chinul veşnic în Iad.
2. Contextul istoric al marxismului
Pentru a răspândi marxismul, spectrul malefic a fondat diverse fundaţii intelectuale şi sociale. Vom examina aceste două componente care servesc drept context pentru creșterea marxismului.
Cercetătorii cred că teoria lui Marx a fost profund influenţată de Hegel şi Ludwig Feuerbach. Feuerbach nega existenţa lui Dumnezeu. El credea, că religia nu este decât o înţelegere a “infinităţii percepţiei” [14], adică a faptului că oamenii l-au inventat pe Dumnezeu imaginându-şi propriile abilităţi, amplificate.
Teoria lui Feuerbach scoate la lumină cum a apărut şi cum s-a răspândit comunismul. Progresele înregistrate în ştiinţă, mecanizare, bunuri materiale, medicină şi agrement au creat impresia, că fericirea este o consecință a bogăţiei materiale. Prin urmare, orice nemulţumire trebuie să apară din limitările sociale. Se părea că, prin progresul material şi schimbarea socială, oamenii ar avea mijloacele necesare pentru a construi o utopie fără a fi nevoie de Dumnezeu. Această viziune este principalul mijloc prin care oamenii sunt atraşi, și apoi iniţiaţi în cultul comunismului.
Feuerbach nu a fost primul care a respins creştinismul şi pe Dumnezeu. Friedrich Strauss a pus la îndoială autenticitatea Bibliei şi divinitatea lui Isus în cartea sa “Viaţa lui Isus“, apărută în1835. Putem găsi astfel de idei încă din Iluminism în secolele XVI şi XVII sau, dacă este cazul, în epoca vechilor greci. Dar nu acesta este scopul acestei cărţi.
Deşi Manifestul comunist al lui Marx a fost scris cu peste un deceniu înainte de publicarea lucrării lui Charles Darwin, “Despre originea speciilor”, teoria evoluţiei i-a oferit lui Marx o bază ştiinţifică. Dacă toate speciile au luat naştere în mod natural ca rezultat al “selecţiei naturale”, iar fiinţele umane sunt doar cele mai avansate dintre organisme, atunci nu există loc pentru Dumnezeu. Că teoria evoluţiei este plină de lacune şi deficienţe este bine documentat, dar o discuţie a subiectului se află dincolo de scopul acestei cărţi.
În decembrie 1860, Marx a scris despre teoria lui Darwin asociatului său, Friedrich Engels, lăudând lucrarea “Despre originea speciilor” ca fiind “cartea care conţine fundamentul istoriei naturale pentru punctul tău de vedere [materialismul istoric]”. [15]
Într-o scrisoare către filosoful socialist Ferdinand Lassalle, în ianuarie 1862, Marx a spus: “Cartea lui Darwin este foarte importantă şi îmi serveşte ca bază ştiinţifică naturală pentru lupta de clasă în istorie”. [16]
Teoria evoluţiei în domeniul ştiinţei naturale şi a materialismului în domeniul filosofiei a oferit marxismului două instrumente puternice pentru înşelarea şi recrutarea adepţilor.
Societatea a suferit schimbări profunde în timpul vieţii lui Karl Marx. În 1769, motorul cu abur, în varianta sa îmbunătăţită de James Watt a inaugurat prima revoluţie industrială, înlocuind comunităţile mici de artizani cu producţia de masă. Progresul tehnic în agricultură a făcut ca excedentul de forţă de muncă să se deplaseze în oraşe şi să lucreze în fabrici. Comerţul liber a dus la crearea de inovaţii în vânzări şi marketing.
Industrializarea favorizează în mod invariabil dezvoltarea oraşelor şi mișcarea oamenilor, precum și o creștere a informațiilor și a ideilor. În oraşe, oamenii nu sunt atât de conectaţi între ei în comparaţie cu viaţa rurală. Într-un oraş, chiar şi un proscris poate scrie cărţi. După exilul său din Germania, Marx s-a mutat în Franţa, Belgia şi apoi în Anglia, unde s-a stabilit în mediul dickensian al mahalalelor din Londra.
A doua revoluţie industrială a început în ultimii ani de viață ai lui Marx, aducând electrificarea, motorul cu combustie internă şi industria chimică. Invenţia telegrafului şi a telefonului a revoluţionat comunicaţiile.
Fiecare schimbare aruncă societatea în transformări violente pe măsură ce oamenii se străduiau să se adapteze noii realităţi a schimbărilor tehnologice. Mulţi nu puteau ţine pasul, ducând la polarizarea suferinţelor şi a nemulţumirilor, a crizelor economice şi a altora asemănătoare. Aceste schimbări au creat condiţii propice pentru răspândirea viziunii lui Marx conform căreia normele și tradițiile sociale erau relicve opresive care ar trebui să fie distruse. În acelaşi timp, pe măsură ce tehnologia a făcut posibilă transformarea naturii pe o scară largă, aroganţa umanităţii a crescut.
În loc ca marxismul să fie privit ca o urmare a revoltelor sociale şi a tendinţei intelectuale însoţitoare, aceşti factori ar trebui înţeleşi prin prisma planurilor diavolului de a destabiliza omenirea şi de a răspândi marxismul în rândul omenirii.
3. Revoluţia franceză
Impactul Revoluţiei franceze din 1789 a fost unul masiv şi amplu. A distrus monarhia, a răsturnat ordinea socială tradiţională şi a început un sistem de guvernare a gloatei.
Friedrich Engels a spus: “O revoluţie este cu siguranţă cel mai autoritar lucru ce poate exista; este actul prin care o parte a populaţiei îşi impune voinţa împotriva celeilalte părţi prin puşti, baionete şi tunuri – mijloace autoritare, dacă acestea există; şi dacă partidul victorios nu doreşte să se fi luptat în zadar, trebuie să-şi menţină conducerea prin teroarea pe care armele sale o inspiră reacţionarilor. [17]
Clubul Iacobin, care a preluat puterea după Revoluţia Franceză, ştia bine acest lucru. După executarea regelui Ludovic al XVI-lea prin ghilotinare, liderul iacobin, Maximilien Robespierre, a executat încă 70.000 de persoane, dintre care majoritatea erau complet nevinovate. Generaţiile ulterioare au scris pe epitaful lui Robespierre:
“Trecătorule, roagă-te Nu-mi plânge moartea;
Dacă aş fi trăit astăzi, Tu erai aici în locul meu!”. [18]
Cele trei politici de teroare politică, teroare economică şi teroare religioasă, practicate de iacobini în Revoluţia Franceză, au apărut ca preludiu al tiraniei Partidului Comunist.
În perioada premergătoare asasinatelor politice conduse de Lenin şi Stalin, revoluţionarii francezi au instituit Tribunalul Revoluţionar şi au înfiinţat ghilotine în Paris şi în alte locuri. Comisiile revoluţionare decideau dacă un deţinut era vinovat, în timp ce agenţii speciali ai Convenţiei Naţionale aveau autoritate asupra subdiviziunilor militare şi administrative. Sans-culottes, sau proletariatul, a deţinut statutul de cea mai revoluţionară clasă.
Conform Legii din 22 Prairial (legea inamicilor publici – n.t) adoptată pe 10 iunie 1794, au fost limitate cu severitate căile de apărare disponibile celor acuzaţi, inculpaţii nemaiavând dreptul la apărare asistată, şi toate condamnările au trebuit să conducă la pedeapsa cu moartea. În locul dovezilor, zvonurile, inferenţele şi judecăţile personale erau toate valide în scopul obţinerii unui verdict. Promulgarea legii a extins foarte mult domnia terorii, ceea ce a avut drept rezultat încarcerarea a 300.000 până la 500.000 de persoane în calitate de suspecţi. [19]
De asemenea, teroarea economică a Iacobinilor părea să prefaţeze “comunismul de război” care va fi implementat de Lenin în Rusia. O lege adoptată pe 26 iulie 1793 a transformat stocarea proviziilor într-o crimă pedepsită cu moartea. [20]
Unul dintre cei mai mari adversari ai revoluţionarilor francezi a fost credinţa catolică. În timpul domniei terorii, Robespierre, Jacques-Louis David şi suporterii lor au înființat o formă de ateism bazată pe tendinţele iluministe, numită Cultul Raţiunii, pentru a înlocui catolicismul. [21]
La 5 octombrie 1793, Convenţia Naţională a abolit calendarul creştin şi a instituit calendarul republican. Pe 10 noiembrie, Notre-Dame de Paris a fost rebotezată în Templul Raţiunii, iar o actriţă a portretizat o Zeiţă a Raţiunii ca obiect de venerare pentru mase. Cultul Raţiunii a fost pus în aplicare rapid pe întreg teritoriul Parisului. În termen de o săptămână, doar trei biserici creştine au rămas în funcţiune.
Teroarea religioasă a umplut Parisul. Preoţii au fost arestaţi în masă, iar unii au fost executaţi. [22]
Revoluţia franceză nu numai că a oferit un model pentru regimul sovietic înființat de Lenin dar, de asemenea, este strâns legată de dezvoltarea marxismului.
Francois-Noel Babeuf, un socialist utopic care a trăit în timpul Revoluţiei Franceze şi care a fost executat în 1797 pentru implicarea sa în Conspiraţia Egalilor, a susţinut desfiinţarea proprietăţii private. Marx l-a considerat pe Babeuf ca fiind primul comunist revoluţionar.
Franţa a fost puternic influenţată de ideologiile socialiste în secolul al XIX-lea. Liga Proscrişilor, care l-a ales pe Babeuf ca fondator spiritual, s-a dezvoltat rapid în Paris. Croitorul german Wilhelm Weitling s-a alăturat Ligii Proscrişilor în 1835. Sub conducerea sa, societatea secretă a devenit Liga celor Drepţi.
Într-o întrunire ţinută în iunie 1847, Liga celor Drepţi a fuzionat cu Comitetul Comunist de Corespondenţă condus de Marx şi Engels pentru a forma Liga Comunistă condusă de cei doi. În februarie 1848, Marx şi Engels au publicat lucrarea fundamentală a mişcării comuniste internaţionale, Manifestul Comunist.
Revoluţia franceză a fost doar începutul unei lungi perioade de turbulenţe sociale în întreaga Europa, deoarece revoluţiile şi insurecţiile au avut loc una după alta, de la sfârşitul guvernării napoleoniene, afectând Spania, Grecia, Portugalia, Germania și diverse părţi ale Italiei, Belgiei şi Poloniei. Până în 1848, revoluţia şi războiul s-au extins în întreaga Europă, oferind un mediu optim pentru răspândirea comunismului.
În 1864, Marx şi alţii au înfiinţat Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, cunoscută şi ca Prima Internaţională, poziționându-l pe Marx ca lider spiritual al mişcării muncitoreşti comuniste.
Ca lider al Primei Internaţionale, Marx a militat pentru crearea unui grup central de revoluţionari strict disciplinaţi, care trebuiau să mobilizeze muncitorii la insurecţie. În acelaşi timp, a găsit motive pentru a-i alunga din organizaţie pe cei care nu erau de acord cu el. Mihail Bakunin, primul marxist rus important, a adunat mulţi recruţi pentru mişcarea comunistă, dar Marx l-a acuzat că era agent ţarist şi l-a expulzat din Prima Internaţională. [23]
În 1871, filiala franceză a Primei Internaţionale a lansat prima revoluţie comunistă – Comuna din Paris.
4. Comunismul debutează la Paris
Comuna din Paris a fost înfiinţată după înfrângerea Franţei în războiul franco-prusac din 1870. Deşi împăratul francez Napoleon al III-lea s-a predat, armatele prusace au asediat Parisul înainte de a se retrage. Umilinţa predării, combinată cu turbulențele muncitorilor francezi, a condus la o revoltă generală în Paris, iar noua republică, a Treia Republică Franceză, s-a retras la Versailles, lăsând un vid de putere în capitală.
În martie 1871, Comuna din Paris a început cu rebeliunea armatelor şi a bandiţilor înarmați din cele mai joase pături ale societăţii şi a fost condusă de socialişti, comunişti, anarhişti şi alţi activişti. Mişcarea a fost afiliată şi influenţată puternic de către Prima Internaţională. Scopul a fost acela de a folosi proletariatul ca agent de revoluţie pentru a distruge cultura tradiţională şi pentru a transforma structura politică şi economică a societăţii.
Ceea ce a urmat a fost masacrarea şi distrugerea pe scară masivă, în timp ce rebelii devastau relicvele, monumentele şi arta rafinată ale Parisului. Un muncitor a întrebat retoric: “La ce bun să am monumente, opere, cafenele-concerte în care nu am pus niciodată piciorul pentru că nu am bani?” [24]
Un martor al prăpădului a spus: “Este amar, implacabil şi crud; şi este, fără îndoială, o moştenire tristă a Revoluţiei sângeroase din 1789”.
Un altul a descris Comuna ca pe o “revoluţie a sângelui şi a violenţei” şi “cea mai criminală acţiune pe care lumea a văzut-o vreodată”. Cei care participau erau “nebuni, beţi cu vin şi sânge” şi conducătorii ei erau “desperados nemiloşi … rebuturile Franţei”. [25]
Lupta dintre tradiţie şi anti-tradiţie a început cu Revoluţia franceză şi a continuat peste opt decenii. Preşedintele de onoare al Comunei din Paris a spus: “Franţa împărtăşește două principii, cel al legitimităţii şi cel al suveranităţii populare. … Principiul suveranităţii populare mobilizează toţi oamenii viitorului, masele care, obosite de a fi exploatate, încearcă să zdrobească cadrul care le sufocă“. [26]
Extremismul Comunei a provenit, în parte, din ideile pline de ură ale lui Henri de Saint-Simon, un socialist utopic care a considerat că bunăstarea unei ţări este proporţională cu numărul muncitorilor săi. El a susţinut moartea celor bogaţi, pe care îi considera paraziţi.
În războiul civil din Franţa, Marx a descris Comuna ca pe un stat comunist: “Comuna a fost antiteza directă a imperiului. „Republica socială”, lozinca cu care proletariatul parizian a salutat revoluţia din februarie, nu exprima decât năzuinţa vagă spre o republică care să înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă. Comuna era forma specifică a acestei republici”. În plus,”Comuna a intenţionat să desfiinţeze acea clasă de proprietari, care transformă munca majorității în bogăția unei minorități”. [27]
Comuna din Paris a conturat caracteristicile revoluţiei comuniste. Coloana Vendome care-l comemora pe Napoleon a fost distrusă. Bisericile au fost jefuite, clerul sacrificat şi învăţăturile religioase interzise în şcoli. Rebelii au îmbrăcat statuile sfinţilor în îmbrăcăminte modernă şi le-au pus pipe în gură.
Femeile au participat la distrugere cu un entuziasm care uneori îl depăşea pe cel al omologilor lor de sex masculin. Un chinez pe nume Zhang Deyi, care se afla la Paris la vremea respectivă, a descris situaţia: “Rebelii nu au inclus numai bătăuşi bărbaţi; femeile s-au alăturat, de asemenea, vacarmului. … Au început să locuiască în clădiri înalte şi să se bucure de delicatese. Dar plăcerea lor a fost de scurtă durată, deoarece ei nu erau conştienţi de pericolul care venea. În pragul înfrângerii, au jefuit şi au incendiat clădiri. Comori nepreţuite au fost transformate în cenuşă. Sute de rebeli de sex feminin au fost arestaţi şi au recunoscut că în principal femeile conduseseră incendierea”. [28]
Frenezia violentă care a însoţit căderea Comunei din Paris nu este surprinzătoare. Pe 23 mai 1871, înainte de căderea ultimei linii de apărare, autorităţile comunale au ordonat incendierea Palatului Luxemburg (sediul Senatului francez), a Palatului Tuileries şi a Palatului Luvru. Opera din Paris, Primăria din Paris, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Palais-Royal, precum şi restaurantele şi clădirile de lux de pe ambele părți ale Champs-Elysees urmau de asemenea să fie distruse mai degrabă decât să cadă în mâinile guvernului.
La ora 19, membrii Comunei au cărat gudron, asfalt şi terebentină şi au început să incendieze mai multe locuri din Paris. Palatul magnific al Franţei, Tuileries, a pierit în flăcări. Din fericire, încercările piromanilor de a incendia Luvrul aflat în apropiere au fost împiedicate de sosirea trupelor lui Thiers, care au stins incendiul. [29]
Marx şi-a ajustat rapid teoria în urma Comunei din Paris. Singura modificare pe care a făcut-o în Manifestul Comunist a fost aceea că clasa muncitoare ar trebui să ruineze şi să distrugă mecanismul de stat, nu doar să îl preia.
5. Prima Europa, apoi lumea
Manifestul actualizat al lui Marx a făcut comunismul chiar mai distructiv şi mai răspândit ca influenţă. Pe data de 14 iulie 1889, la şase ani după moartea lui Marx, la 13 ani de la dizolvarea Primei Internaţionale şi la cea de-a 100-a aniversare a Revoluţiei Franceze, Congresul Internaţional al Muncitorilor a fost reînviat. Marxiştii s-au reunit din nou în ceea ce istoricii numesc Internaționala a II-a.
Ghidată de comunism şi folosind sloganuri precum “eliberați umanitatea” sau “desființați clasele sociale”, mişcarea muncitorilor europeni s-a reînființat rapid. Lenin a spus: “Serviciile oferite de Marx şi Engels clasei muncitoare pot fi exprimate în câteva cuvinte astfel: Ei au învăţat clasa muncitoare să se cunoască pe sine şi să fie conştientă de ea însăşi, şi au înlocuit visele cu ştiinţa”. [30]
Diavolul a folosit minciuni şi îndoctrinare pentru a infecta mişcările populare cu idealurile comuniste. Din ce în ce mai mulţi oameni i-au acceptat ideologia. Până în 1914, existau circa 30 de organizaţii socialiste globale şi locale şi nenumărate alte sindicate şi cooperative. La izbucnirea Primului Război Mondial, existau peste 10 milioane de membri ai sindicatelor şi peste 7 milioane de membri ai cooperativelor.
În lucrarea “Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului“ de Eric Hobsbawm, autorul a scris: “În aceste ţări europene, practic orice gând social – motivat politic sau nu precum mişcarea socialistă sau mişcarea muncitorilor – este vizibil influenţat de Marx”. [31]
În acelaşi timp, comunismul a început să se răspândească în Rusia şi în est prin Europa. Din 1886 până în 1890, Lenin a studiat “Das Kapital“, înainte de care începuse să traducă Manifestul Comunist în limba rusă. Lenin a fost închis şi mai târziu trimis în exil. La începutul primului război mondial, el trăia în Europa de Vest.
Primul război mondial a dus la triumful comunismului în Rusia. În timpul Revoluţiei din 1917, care l-a răsturnat pe ţarul Nicolae al II-lea, Lenin se afla în Elveţia. O jumătate de an mai târziu, s-a întors în Rusia şi a preluat puterea prin Revoluţia din Octombrie.
Rusia era o naţiune cu tradiţii vechi, o populaţie numeroasă şi resurse naturale mari. Crearea regimului sovietic pe teritoriul celei mai mari ţări din lume a reprezentat un avantaj imens pentru mişcarea comunistă mondială.
La fel cum Primul Război Mondial a ajutat ascensiunea comuniştilor ruşi, al Doilea Război Mondial a determinat ca mişcarea comunistă să prolifereze în Eurasia şi să înghită China.
Iosif Stalin a spus: “Acest război nu este la fel ca în trecut; cel care ocupă un teritoriu îi impune şi propriul său sistem social“. După cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a devenit o superputere înarmată cu arme nucleare şi a manipulat afacerile mondiale pentru a promova comunismul în întreaga lume. [32]
Winston Churchill a notat: “O umbră a căzut în scena atât de recent luminată de victoria aliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă Rusia şi organizaţia internaţională comunistă în viitorul apropiat sau care sunt limitele, dacă există, la tendinţele lor expansioniste şi prozelitism”. [33]
În timpul Războiului Rece, lumea liberă s-a angajat într-o confruntare acerbă împotriva taberei comuniste care s-a răspândit pe patru continente. Precum simbolul taoist Taiji, jumătate era comunismul “rece”, iar cealaltă jumătate era comunismul “fierbinte”. Naţiunile lumii libere, democratice în formă, în esenţă, au devenit încet socialiste.
| Capitolul 1 |
Referințe
[1] “Un Timp Magnific- aceste zile în profeție” “伟⼤ 的 时代 – 预⾔ 中 的 今天”, 正见⽹, https: //www.zhengjian.org/node/14087, http://www.pureinsight.org/node/1089
[2] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor (arhiva marxiștilor pe internet).
[3] Karl Marx, “Scrisoarea lui Marx adresată Tatălui Său din Trier”, Primele scrieri ale lui Karl Marx (arhiva marxiștilor pe internet).
[4] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor (arhiva marxiștilor pe internet).
[5] Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, (Westchester, Illinois: Crossway Books, 1986).
[6] Eric Voegelin, Colecția de lucrări a lui Eric Voegelin, Vol. 26, Istoria ideilor politice, Vol. 8, Criza și Apocalipsa Omului (Baton Rouge: Louisiana State University Press, 1989).
[7] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor.
[8] Robert Payne, Marx (New York: Simon şi Schuster, 1968).
[9] Eric Voegelin, Lucrările Colectate ale lui Eric Voegelin, Vol. 26, Istoria ideilor politice, Vol. 8, Criza şi Apocalipsa Omului (Baton Rouge: Press State University of Louisiana, 1989).
[10] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor
[11] Wurmbrand, Marx şi Satana.
[12] Ibid.
[13] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor
[14] Ludwig Feuerbach, esenţa creştinismului (1841).
[15] I. Bernard Cohen, Revoluţia în ştiinţă (presa Belknap de la Universitatea Harvard Press).
[16] Ibid.
[17] Friedrich Engels, “Despre autoritate”, Marx-Engels Reader (W. Norton and Co.).
[18] Anonim, “Epitaful lui Robespierre” (https://www.rc.umd.edu/editions/warpoetry/ 1796/1796_2.html)
[19] Istoria modernă a Noului Cambridge, Vol. IX (Cambridge: Cambridge University Press, 1965), 280-281.
[20] Miguel A. Faria Jr., Teroarea economică a revoluţiei franceze, Hacienda Publishing.
[21] Grigorie Fremont-Barnes, Enciclopedia epocii revoluţiilor politice şi a noilor ideologii, 1760-1815 (Greenwood, 2007).
[22] William Henley Jervis, Biserica Gallicană şi Revoluţia (Kegan Paul, Trench, & Co).
[23] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Izzard Ink Publishing).
[24] John M. Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunii din Paris (cărţi de bază).
[25] Ibid.
[26] Louis Auguste Blanqui, “Discurs în faţa societăţii Prietenii Poporului”, Lucrări selectate de Louis-Auguste Blanqui.
[27] Karl Marx, Războiul Civil din Franţa (arhiva internet marxistă).
[28] Zhang Deyi, Al treilea jurnal al diplomatului chinez Zhang Deyi (上海古籍出版社 [Shanghai guji chubanshe]).
[29] Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunei din Paris.
[30] Vladimir Ilici Lenin, “Frederick Engels”, Lucrările colecţionate de Lenin.
[31] Eric Hobsbawm, Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului (New Haven & London: Universitatea Yale, 2011).
[32] Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin (https://www.amindatplay.eu/2008/04/24/ conversations-with-stalin/)
[33] Winston Churchill, “Sinews of Peace”, un discurs (Arhiva BBC).