Capitolul 4: Exportul Revoluţiei
Cuprins
1. Exportarea Revoluţiei în Asia
a. Războiul coreean
b. Războiul din Vietnam
c. Khmerii Roşii
d. Alte părţi ale Asiei
2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină
a. America Latina
b. Africa
3. Exportarea revoluţiei în Europa de Est
a. Albania
b. Reprimarea sovietică în Europa de Est
4. Sfârşitul Războiului Rece
a. Piaţa Roşie este încă roşie
b. Ciuma roşie continuă
*****
Cultul comunist răspândit în întreaga lume este alimentat de violenţă şi înşelăciune. Când comunismul este exportat dintr-o ţară puternică într-o ţară mai slabă, violenţa este cea mai rapidă şi mai eficientă cale. Eşecul lumii libere de a recunoaşte caracterul cultic al comunismului o determină să privească cu uşurinţă exportul ideologiei comuniste, inclusiv prin intermediul Programului de extindere a propagandei externe a regimului chinez [1].
Acest capitol se va concentra pe extinderea şi infiltrarea ideologiei comuniste în Asia, Africa, America de Sud şi Europa de Est. Modul în care este infiltrată în Europa de Vest şi în America de Nord este mult mai complex şi va fi expus în capitolul următor.
1. Exportarea Revoluţiei în Asia
Motivul real pentru care Partidul Comunist Chinez a reuşit să uzurpe puterea a fost exportarea revoluţiei din Uniunea Sovietică. În 1919, Uniunea Sovietică a înfiinţat cea de-a Treia Internaţională Comunistă, care urmărea să exporte revoluţii în întreaga lume. În aprilie 1920, Grigori Voitinsky, reprezentantul celei de-a Treia Internaţionale Comuniste, a călătorit în China. În luna mai a fost înfiinţat la Shanghai un birou pentru pregătirea formării Partidului Comunist Chinez.
În următorii aproape 30 de ani, Partidului Comunist Chinez a fost doar o filială a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, iar Mao Zedong a primit o retribuţie lunară de 160-170 de yuani de la ruşi [2], pe când salariul mediu lunar al unui muncitor în Shanghai la acel moment era de aproximativ 20 de yuani.
Capturarea puterii de către PCC a fost, în parte, legată de infiltrarea Partidului Comunist în Statele Unite. Acesta este unul dintre motivele pentru care preşedintele Truman a întrerupt sprijinul dat lui Chiang Kai-shek, în timp ce sovieticii au continuat să sprijine PCC. Truman a luat, de asemenea, decizia de a se retrage din Asia după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1948, armata americană a părăsit Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai amesteca în Asia. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare pentru Taiwanul lui Chiang Kai-shek, chiar în situația unui război între China şi Taiwan.
O săptămână mai târziu, secretarul de stat Dean Acheson a reiterat politica lui Truman [3] şi a afirmat că, dacă războiul va izbucni în Peninsula Coreeană, Statele Unite nu vor fi implicate. Aceste politici anti-intervenţioniste au oferit Partidului Comunist posibilitatea de a-şi extinde influenţa în Asia deşi, atunci când Coreea de Nord a invadat Sudul, Organizaţia Naţiunilor Unite a trimis trupe, iar Statele Unite şi-au schimbat politica.
PCC a încercat tot ce-a putut ca să exporte revoluţia. Pe lângă pregătirea luptătorilor de guerilă din diferite ţări, furnizarea de arme şi trimiterea de trupe pentru a lupta împotriva guvernelor legitime, a oferit, de asemenea, un sprijin financiar semnificativ pentru insurecţii. În apogeul Marii Revoluţii Culturale din 1973, cheltuielile PCC “de ajutor extern” au atins punctul culminant: 7% din cheltuielile fiscale naţionale.
Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documentele secrete ale Ministerului Afacerilor Externe [5], “în 1960 au fost expediate 10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost din 1960 până la 1964, în timpul marii foamete din China”.
În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea, cheltuielile pentru ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani [6]. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente, ar fi fost salvate 30 de milioane de oameni. Toţi aceşti oameni au murit din cauza mişcării “Marelui Salt Înainte” al PCC. În același timp, ei au căzut victime încercărilor PCC de a exporta revoluţia.
a. Războiul coreean
Comunismul încearcă să cucerească lumea pentru a distruge umanitatea. El exploatează dorința umană pentru faimă şi avere, cu scopul de a induce în eroare oamenii pentru a-i răspândi ideologia malefică. Stalin, Mao, Kim Il Sung şi Ho Chi Minh au fost folosiţi de spectru şi conduşi de astfel de dorinţe.
Când Mao l-a întâlnit pe Stalin în 1949, i-a promis acestuia că va trimite peste un milion de militari şi peste 10 milioane de muncitori pentru a-i ajuta expansiunea în Europa, în schimbul controlului asupra Coreei de Nord [7]. Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul, iar în trei zile Seulul a căzut. După o lună şi jumătate, întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord.
Înainte de izbucnirea războiului, în martie 1950, Mao a adunat un număr mare de trupe lângă graniţa coreeană pentru a fi pregătite de război. Detaliile războiului în sine nu fac obiectul acestui capitol, dar pe scurt, războiul se extindea din cauza politicii de conciliere a lui Truman. PCC a trimis o armată de voluntari în peninsulă cu o altă agendă secretă: să scape de cei peste 1 milion de soldaţi Kuomintang care s-au predat în timpul războiului civil [8]. Până la sfârşitul războiului coreean, peste un milion de chinezi au căzut victime.
Rezultatul războiului din Coreea a fost împărţirea peninsulei. De vreme ce PCC şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit.
Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci de mii de oameni, către Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran.
După finalizarea construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu misiunea de a aduce nordul mai aproape de Beijing şi de a-l îndepărta de Moscova. Ei au fost fie ucişi, fie închişi de Kim, iar în final PCC a pierdut pe toate fronturile [9].
După prăbuşirea Partidului Comunist Sovietic, PCC şi-a redus ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii 1990, poporul nord-coreean a fost înfometat. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a dezvăluit că, în cei 60 de ani de domnie ai lui Kim, cel puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [10] Aceasta este o altă datorie sângeroasă a exportului revoluţiei comuniste.
b. Războiul din Vietnam
Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. Mai târziu, Franţa s-a retras din Vietnam. Invadarea Vietnamului de Sud de către Nord şi intervenţia Statelor Unite au făcut războiul din Vietnam mai intens, devenind cea mai mare conflagraţie într-un singur teatru de război, după cel de-al doilea război mondial. Armata americană a participat la război între anii 1964 şi 1973.
Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu mişcarea de rectificare Yan’an lansată de PCC. (Mişcarea de rectificare Yan’an, ce a avut loc din 1942 până în 1944, a fost prima mişcare de masă ideologică – implicând propaganda, detenţia, reforma gândirii şi altele asemenea – iniţiată de PCC).
Pentru a deveni liderul comunismului în Asia, Mao a ajutat Vietnamul pe scară largă, în pofida a zeci de milioane de oameni care mureau de foame în China. În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii furioase a lui Mao, la Adunarea Populară la care participau 7.000 de oameni, pregătindu-se să redreseze economia şi efectiv să-l marginalizeze pe Mao. Dar Mao a refuzat să cedeze puterea, și în mod cinic a implicat China în războiul din Vietnam, în timp ce Liu, care nu beneficia de sprijin în armată, a trebuit să renunțe la planurile de revigorare economică.
În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”.
Cu instigarea şi sprijinul PCC, în iulie 1964, PCV a atacat o navă de război americană cu torpile în Golful Tonkin, creând incidentul din Golful Tonkin, care a declanşat participarea Statelor Unite la război. Ulterior, pentru a concura cu PCUS pentru influenţa asupra Vietnamului, PCC a cheltuit o avere şi a sacrificat multe vieţi omeneşti.
Istoricul Chen Xianhui a notat în cartea sa “Adevărul despre revoluţie – Cronica secolului al XX-lea din China”: “Sprijinul lui Mao pentru Vietnam a adus dezastru. A provocat moartea a cinci milioane de civili, a condus la terenuri minate, a ruinat totul şi a provocat prăbuşirea economiei… Sprijinul PCC oferit PCV-ului a inclus; peste 300 de milioane de metri de pânză; peste 30.000 de maşini; sute de kilometri de căi ferate; peste cinci milioane de tone de alimente; peste două milioane de tone de benzină; peste 3.000 de kilometri de conducte de petrol; sute de milioane de dolari SUA. În afară de aceste bunuri şi de bani, PCC a trimis în secret peste 300.000 de militari ai AEP, care apoi au îmbrăcat uniformele militare de camuflaj nord-vietnameze pentru a lupta împotriva militarilor sud-vietnamezi şi americani. Pentru a asigura păstrarea secretului, numeroşi soldaţi chinezi care au murit în război au fost îngropaţi în Vietnam“. [11]
Până în 1978, ajutorul total acordat de PCC Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari, în timp ce PIB-ul Chinei în 1965 era de numai 70,4 miliarde de yuani (aproximativ 28,6 miliarde de dolari).
În 1973, Statele Unite au ajuns la un compromis cu mişcarea anti-război internă, care, de fapt, a fost instigată de comunişti şi şi-a retras trupele din Vietnam. Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul de Sud au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece. În 1976, întregul Vietnam a capitulat în faţa comunismului.
c. Khmerii Roşii
PCV a cerut PCC-lui să ofere asistenţă pe scară largă Vietnamului în timpul războiului din Vietnam, dar acesta a devenit, mai târziu, unul dintre motivele pentru care China şi Vietnam au devenit ostile. Pentru a exporta revoluţia, PCC a dat Vietnamului cantităţi uriaşe de ajutoare pentru ca acesta să continue să lupte împotriva Statelor Unite. Vietnamul nu a vrut ca războiul să ţină atât de mult, aşa că s-a alăturat discuţiilor dintre cele patru naţiuni conduse de SUA (care au exclus China), din 1969.
În anii 1970, după incidentul Lin Biao, Mao avea nevoie urgentă de a-şi restabili prestigiul în China. În plus, relaţiile chino-sovietice s-au înrăutăţit după incidentul din Insula Zhenbao, un conflict militar între cele două puteri. Astfel, Mao a cooperat cu Statele Unite pentru a contracara Uniunea Sovietică şi l-a invitat pe Richard Nixon să viziteze China.
Între timp, confruntându-se cu opoziţia internă faţă de războiul din Vietnam, Statele Unite nu au mai vrut să continue luptele. Vietnamul şi Statele Unite au semnat un acord de pace. Astfel, Vietnamul s-a îndepărtat de PCC şi a intrat sub orbita Uniunii Sovietice.
Mao a fost nemulţumit de acest lucru şi a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra Vietnamului. Relaţiile dintre Vietnam şi Cambodgia s-au înrăutăţit şi cele două ţări au intrat în război.
Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri au fost instruiţi în China. Pol Pot, a fost numit de către Mao lider suprem al regimului khmer în 1965. Mao a oferit bani şi arme khmerilor, şi numai în 1970 i-a furnizat lui Pol Pot arme şi echipament pentru 30.000 de oameni.
După ce Statele Unite s-au retras din Indochina franceză (Vietnam, Cambodgia şi Laos), guvernele locale nu au putut rezista comuniştilor sprijiniţi de PCC, astfel că regimurile laoţiene şi cambogiene au căzut în mâinile lor, în 1975.
Laos a fost înfrânt de Vietnam, în timp ce Cambodgia era controlată de către Khmerii Roşii, susţinuţi de PCC. Pentru a implementa politica PCC şi pentru a da Vietnamului o lecţie, Khmerii Roşii au invadat în mod repetat Vietnamul de sud, care a fost unificat de PCV în 1975. A omorât locuitorii de la frontiera cambodgio-vietnameză şi a încercat să ocupe Delta Mekong din Vietnam. În timp ce relația Vietnamului cu PCC se deteriora, relația cu Uniunea Sovietică era una bună. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a început să atace Cambodgia în decembrie 1978.
După ce Pol Pot a preluat puterea, el a condus țara cu o teroare extremă. A anunţat abolirea monedei, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective de muncă forţată din mediul rural şi a omorât intelectuali. În mai puţin de trei ani, mai mult de un sfert din populaţia ţării a fost ucisă sau a murit din cauze nenaturale. Cu toate acestea, Pol Pot a fost lăudat de liderii PCC Zhang Chunqiao şi Deng Yingchao.
După începerea războiului dintre Vietnam şi Cambodgia, poporul cambodgian a început să sprijine armata vietnameză. Într-o lună, Khmerii Roşii s-au prăbuşit, au pierdut capitala Phnom Penh şi au fost forţaţi să fugă în munţi şi să lupte ca gherilă.
În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi Nuon Chea, la închisoare pe viaţa.
Războiul din Vietnam cu Cambodgia l-a înfuriat pe Deng Xiaoping. Din acest motiv dar şi din altele, Deng a declanşat război împotriva Vietnamului în 1979, numindu-l un “contraatac pentru auto-apărare”.
d. Alte părţi ale Asiei
Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente anti-chineze şi cel puţin câteva sute de mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.
Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii 1950 şi 1960, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, cu 3 milioane de membri direcţi. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul guvernamental, sistemul politic şi militar indonezian, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno [12].
Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului” şi a încurajat puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, Aidit, a fost un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat militară.
Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China şi a eliminat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei eliminări este legată de Zhou Enlai. În timpul uneia dintre întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor chinezi din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea peste noapte”. Din acel moment, mişcările anti-chineze din Indonezia au început pe scară largă[13].
Mişcarea anti-chineză din Birmania a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale, Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, Cartea Roşie a comunismului şi să înfrunte guvernul din Birmania.
Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze.
Pe 26 iunie 1967, în capitala Yangon a avut loc un incident violent anti-chinez, în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi. În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”.
Curând după aceea, PCC a trimis o echipă de consilieri militari care să ajute PCB, împreună cu peste 200 de militari activi ca să se alăture acestora. De asemenea, au ordonat grupurilor mari de membri PCB care locuiau în China de mulţi ani să se întoarcă în Birmania şi să se alăture luptei. Ulterior, un număr mare de gardieni chinezi din gărzile roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din Yunnan, învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. Peste 1.000 de tineri chinezi trimişi din Yunnan au murit pe câmpul de luptă. [14]
În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi nu au putut să-şi mai revină. Partidul Comunist din Indonezia a fost un caz tipic.
În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM Chin Peng şi pe alţii la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie violentă, deoarece PCC credea că un val revoluţionar ridicat în jurul câmpului de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia de Sud-Est.
PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [15] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe piaţa neagră din Tailanda, iar în ianuarie 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în Yiyang City, provincia Hunan, pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză, engleză şi alte limbi. [16]
După revoluţia culturală, în timpul unei întâlniri dintre preşedintele statului Singapore Lee Kuan Yew şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să desfiinţeze staţiile de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia care emiteau în China. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar Deng tocmai îşi redobândise puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM Chin Peng şi a stabilit un termen limită pentru a opri emisiunile care aţâţau la revoluţia comunistă. [17]
Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, armata roşie japoneză, care a devenit cunoscută pentru sloganurile revoluţionare anti-monarhiste şi pro-violente, a fost responsabilă de deturnarea avioanelor, de masacrul civililor de la un aeroport şi de o serie de alte incidente teroriste.
2. Exportarea revoluţiei în Africa şi în America Latină
Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea întregii omeniri”. PCC predica revoluţia mondială. În anii 1960, fosta Uniune Sovietică a trecut printr-o perioadă de contracţie economică şi a fost forţată să promoveze o linie ideologică de restrângere a eforturilor de diseminare a revoluţiei în întreaga lumea. Scopul era coexistenţa paşnică cu ţările capitaliste occidentale şi diminuarea sprijinului acordat mişcărilor revoluţionare din lumea a treia.
PCC a numit această politică “revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale. Prin urmare, pe lângă exportarea revoluţiei în Asia, Mao Zedong a concurat de asemenea cu Uniunea Sovietică în Africa şi America Latină.
În august 1965, Ministrul Apărării Naționale Lin Biao pretindea prin articolul său “Trăiască victoria Războiului Întregului Popor!” că era eminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale. Prin urmare, exportul revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC.
a. America Latină
Profesorul Cheng Yinghong de la Universitatea din Delaware scrie în articolul său “Exportarea revoluţiei în lume: o analiză exploratorie a influenţei Revoluţiei Culturale în Asia, Africa şi America Latină:
“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile, Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat două grupări de gherilă. Prima grupare a fost Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano. Cea de-a doua grupare a fost “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.
În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea arme“ şi alte mantre ale Revoluţiei Culturale”.
Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada, UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.
În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui. Xiong a fost spion al PCC trimis pentru a-l monitoriza pe Hu Zongnan (general în Armata Republicii Chineze) în timpul războiului civil din China. Scopul acestei acțiuni a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Cu doar o săptămână înainte ca Xiong Xianghui să primească funcţia, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de “gherilă instruit în China”. Aceasta este o dovadă suplimentară a încercărilor PCC de a exporta revoluţia. [18]
Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60 milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri.
Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură de stat împotriva regimului Castro. [19]
b. Africa
Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:
“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola, Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la un an de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor. Un membru al unei trupe de gherilă din Oman a descris formarea pe care a primit-o în China în 1968. El a fost trimis de organizaţie mai întâi în Pakistan, apoi a luat un avion al companiei aeriene Pakistan Airlines spre Shanghai şi apoi spre Beijing“.
După ce a vizitat şcoli şi comunităţi model din China, a fost trimis la o tabără de pregătire pentru formare militară şi educaţie ideologică. … Curriculum-ul lucrărilor lui Mao Zedong a fost cel mai important în program. Stagiarii trebuie să memoreze multe citate ale lui Mao… Partea despre disciplină şi modul în care s-a interacţionat cu masele din mediul rural au fost asemănătoare cu “Cele trei discipline majore şi opt elemente de atenţie” folosite în Armata Populară de Eliberare. Stagiarii africani au fost de asemenea martori ai Revoluţiei Culturale din China. De exemplu, în timpul vizitei la o şcoală, când un profesor a întrebat “cum să trateze elementele gangsterești”, elevii au răspuns în mod repetat, în mod unanim, “Ucide. Ucide. Ucide”… La sfârşitul antrenamentului, fiecare stagiar Omani a primit o carte de Mao tradusă în limba arabă”. [20]
Asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa, în anii ’60.
PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea Fabricii de Textile pentru Prietenie Tanzaniană. Persoana responsabilă a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a organizat o echipă rebelă, a arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao, cu citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de asemenea, o echipă de propagandă a gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul lucrătorilor tanzanieni. Tanzania nu a fost mulţumită de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]
După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, pentru a conecta Africa de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud. Calea ferată a trecut prin munţi, văi, râuri turbulente şi păduri luxuriante. Multe zone de-a lungul rutei au fost abandonate și sunt populate numai de animale sălbatice. Unele dintre drumurile rutiere, podurile şi tunelurile au fost construite pe fundaţii de nămol şi nisip, ceea ce a făcut munca extrem de dificilă. Au fost construite 320 de poduri şi 22 de tuneluri.
China a trimis 50.000 de muncitori, dintre care 66 au murit, şi a cheltuit aproape 10 miliarde de yuani. A fost nevoie de şase ani pentru a finaliza activitatea, între 1970 şi 1976. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată a dat faliment. Costul echivalent al căii ferate de astăzi ar fi sute de miliarde de yuani chinezi sau, exprimat în dolari, este de câteva miliarde până la zeci de miliarde de dolari.
3. Exportarea revoluţiei în Europa de Est
a. Albania
PCC nu numai că a exportat Revoluţia în Africa şi în America Latină, ci a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, o altă ţară comunistă. Încă de pe vremea când Hruşciov şi-a ţinut discursul secret care marca epoca destalinizării, Albania a fost aliniată ideologic cu PCC. Mao era foarte mulţumit şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent de cost.
Reporterul de la agenţia de presă Xinhua, Wang Hongqi, a reamintit: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75 de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”.
În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 4.000 de yuani, în condițiile în care venitul mediu anual al unui chinez la momentul respectiv nu depăşea 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao.
În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare extrem de mici pentru a importa alimente. În 1962, Rez Millie, ambasadorul albanez din China, a cerut ajutoare pentru aprovizionarea cu alimente. Sub comanda lui Liu, nava chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada în China şi-a schimbat cursul spre Albania şi a descărcat întreaga cantitate de grâu în portul albanez. [22]
Din cauza acestui lucru, între timp, Albania a luat de-a gata ajutorul PCC-ului şi l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise din China au fost lăsate să fie expuse vicisitudinilor naturii. Oficialii albanezi arătau desconsiderare: “Este puţin important. Dacă se sparg sau dispar, China ne va oferi mai mult”.
China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, vicepreşedintele Albaniei, Adil Çarçani, i-a cerut lui Di Biao, ambasadorul chinez în Albania, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi a cerut ca echipamentul să vină din Italia, nu din China. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania.
Acest aşa-numit ajutor doar insufla lăcomia şi lenea în destinatari. În octombrie 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. La acea vreme, era sfârşitul Revoluţiei Culturale, iar economia Chinei se prăbuşise aproape complet. În cele din urmă, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.
b. Reprimarea sovietică în Europa de Est
Sistemul socialist din Europa de Est a fost în întregime un produs al Uniunii Sovietice. După Cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii stabilite la Conferinţa de la Yalta, Europa de Est a fost predată Uniunii Sovietice.
În 1956, după discursul secret al lui Hruşciov, Polonia a fost prima ţară în care au izbucnit protestele. După protestele muncitorilor, represiunea şi scuzele din partea guvernului, Polonia l-a ales ca lider comunist pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.
O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956. Un grup de studenţi s-au adunat şi au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta. Curând după aceea, mulţi s-au alăturat protestului şi s-au ciocnit cu poliţia. Poliţia a deschis focul şi cel puţin 100 de protestatari au fost ucişi.
Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe János Kádár în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului şi pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, s-a retras din Pactul de la Varşovia (un tratat de apărare condus de sovietici) şi a forțat liberalizarea. Uniunea Sovietică nu era dispusă să tolereze acest lucru, aşa că a invadat Ungaria, l-a arestat pe Nagy şi l-a executat. [23]
Incidentul maghiar a fost urmat în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După raportul secret al lui Hruşciov, politicile din Cehoslovacia au început să se relaxeze. În decursul mai multor ani, s-a format o societate civilă relativ independentă. Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe în 1993.
În acest context social, pe 5 ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-ministru al Partidului Comunist din Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi în mod incorect în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber, supravegherea religiei a fost redusă, a fost permisă o democraţie limitată în interiorul partidului şi multe altele.
Nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv Leonid Brejnev, au ţinut cinci şedinţe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze reformele democratice, dar Dubček a respins solicitările. Ca urmare, în august 1968, peste 6.300 de tancuri sovietice au invadat Cehoslovacia. Primăvara de la Praga, care a durat opt luni, a fost nimicită. [24]
Judecând după incidentul din Ungaria şi după nimicirea “Primăverii de la Praga”, putem vedea că socialismul din Europa de Est a fost impus forţat popoarelor din regiune şi a fost susţinut violent de Uniunea Sovietică. Atunci când Uniunea Sovietică a început să se dezintegreze uşor, socialismul din Europa de Est a început imediat să dispară.
Exemplul clasic este căderea Zidului Berlinului. Pe 6 octombrie 1989, mai multe oraşe din Germania de Est au organizat proteste şi marşuri masive şi s-au ciocnit cu poliţia. În acel moment, Gorbaciov vizita Berlinul şi i-a spus secretarului general al Partidului Unităţii Socialiste din Germania, Erich Honecker, că reforma este singura cale de urmat.
Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care stătuse de zeci de ani, a dispărut în istorie. [25]
Anul 1989, când a căzut Zidul Berlinului, s-a caracterizat prin numeroase tulburări. În acelaşi an, Polonia, România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est şi-au câştigat libertatea, eliberându-se de conducerea socialistă. Acesta a fost şi rezultatul renunţării Uniunii Sovietice la propriile politici de interferenţă. În 1991, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, marcând sfârşitul Războiului Rece.
În mod similar, în ultimele decenii, Partidul Comunist Chinez a sprijinit 110 de ţări. Unul dintre cele mai importante motive ale partidului pentru acordarea ajutorului a fost exportul ideologiei sale.
Scopul acestui capitol este pur şi simplu de a arăta că transplantarea violenţei este o metodă vitală pe care spectrul malefic o foloseşte pentru a extinde comunismul la nivel internaţional. Cu cât populaţia şi suprafețele pe care le controlează sunt mai mari, cu atât este mai uşor să distrugă umanitatea.
4. Sfârşitul războiului rece
Sfârşitul Războiului Rece a fost o mare uşurare pentru mulţi. Ei au crezut că socialismul, comunismul şi tiraniile similare au luat sfârşit. Dar aceasta a fost pur și simplu o altă cale pentru comunism să câștige. Confruntarea dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a deviat atenţia oamenilor de la Partidul Comunist Chinez şi i-a dat timp să efectueze mai multe scenarii ostile şi mascate.
Masacrul din Tiananmen din 4 iunie 1989 a marcat urcarea la putere a liderului partidului, Jiang Zemin. Ajutat de maşina de suprimare şi de propagandă deja matură, Jiang a continuat să distrugă sistematic cultura tradiţională şi să creeze cultura de partid. Prin distrugerea moralei, Jiang a cultivat o societate de “pui de lupi”, tineri care erau anti-tradiţie şi anti-moralitate, care au deschis calea spre persecuţia pe scară largă a Falun Gong şi eventualei distrugeri a umanității.
Deşi comuniştii au căzut de la putere în fostele ţări comuniste, comunismul nu a fost niciodată judecat pentru crimele pe care le-a comis la nivel global. Rusia, în mod similar, nu a epurat niciodată influenţa sovietică şi nu a eliminat aparatul poliţiei secrete. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că există, ci îşi răspândesc influenţa în Occident şi în lume.
Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai in vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, in timp ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă şi voinţa de a înţelege natura malefică, ucigaşă şi înşelătoare a comunismului. În consecinţă, comuniştii au reuşit să-şi continue mişcările radicale sau progresiste pentru a distruge ideologiile şi structurile sociale existente şi chiar să preia puterea prin violenţă.
a. Piaţa Roşie este încă roşie
Pe măsură ce alte foste ţări comuniste au cerut independenţa una după alta, oamenii din Uniunea Sovietică şi-au dorit schimbarea. Politica a căzut în haos, economia s-a prăbuşit, iar Rusia a fost izolată în afacerile internaționale. Apoi, preşedintele rus Boris Elţîn a declarat că Partidul Comunist Sovietic a fost ilegal şi i-a restrâns activităţile. Oamenii și-au exprimat cu hotărâre dispreţul îndelungat faţă de Partid, iar pe 26 decembrie 1991 Sovietul Suprem a adoptat o lege privind dizolvarea Uniunii Sovietice, marcând sfârşitul guvernării sale de 69 de ani.
Dar cum ar putea ceda atât de uşor ideologiile comuniste profund înrădăcinate? Elţîn a lansat o campanie de decomunizare la înfiinţarea Federaţiei Ruse. Statuia lui Lenin a fost dărâmată, cărţile sovietice au fost arse, foştii angajaţi ai guvernului sovietic au fost concediaţi şi multe obiecte legate de sovietici au fost distruse sau arse – dar toate acestea încă nu au ajuns la esenţa comunismului.
Mişcarea de denazificare după cel de-al doilea război mondial a fost mult mai profundă. Începând de la procesele publice ale criminalilor de război nazişti şi până la curăţarea ideologiei fasciste, însăşi cuvântul “nazist” este acum legat de un sentiment de ruşine. Chiar şi astăzi, se continuă identificarea foştilor nazişti și aducerea lor în faţa justiţiei.
Din nefericire pentru Rusia, unde forţele comuniste erau încă puternice, lipsa unei epurări profunde a comunismului a lăsat loc pentru revenirea lui. În octombrie 1993, zeci de mii de cetăţeni ai Moscovei au mărșăluit în piaţă, strigând numele lui Lenin şi Stalin şi fluturând steagurile sovietice. Cu doi ani în urmă, locuitorii Moscovei ieșiseră pe străzi pentru a-şi cere independenţa şi democraţia.
Dar, spre deosebire de perioada anterioară, mitingul din 1993 a fost al comuniştilor care cereau restaurarea sistemului sovietic. Prezenţa trupelor şi a poliţiei a agravat confruntarea. În momentul critic, serviciile de securitate şi oficialii militari au ales să-l sprijine pe Elţîn, care a trimis apoi tancurile pentru a calma spiritele. Cu toate acestea, forţele comuniste au înființat Partidul Comunist al Federației Ruse, care a devenit cel mai mare partid politic din ţară până când a fost înlocuit de actualul partid de guvernământ, Rusia Unită a lui Putin.
În ultimii ani, în unele sondaje (cum ar fi seria de sondaje realizate de RBK TV din Moscova din 2015-2016), mulţi respondenţi (aproximativ 60%) încă mai simt că Uniunea Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, mulţi ruşi au comemorat 100 de ani de la instalarea Uniunii Sovietice la putere. Liga Tineretului Comunist Sovietic (Komsomol), care a fost înfiinţată în timpul Uniunii Sovietice, a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al lui Lenin. La întâlnire, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.
Numai în Moscova există aproape 80 de monumente ale lui Lenin. Corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Piaţa Roşie este încă roşie. KGB-ul nu a fost niciodată expus în întregime şi condamnat, spectrul malefic al comunismului este încă prezent în Rusia, iar adepţii comunismului încă abundă.
b. Calamitatea roşie continuă
Potrivit statisticilor disponibile, în prezent există patru ţări conduse de regimuri comuniste: China, Vietnam, Cuba şi Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Înainte de războiul rece, erau 27 de ţări comuniste. Acum, există 13 ţări în care partidele comuniste au dreptul să participe la politică şi în aproximativ 120 de ţări s-au înregistrat noi partide comuniste. Dar, în ultimul secol, influenţa comunistă din guvernare a dispărut în majoritatea ţărilor.
În anii 1980, în America Latină existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din Cuba reprezenta aproximativ jumătate). În prima jumătate a anilor 1980, Statele Unite şi Uniunea Sovietică se aflau într-o concurenţă acerbă în zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbuşirea Europei de Est şi a Uniunii Sovietice, comunismul a devenit treptat mai slab. Ţările comuniste care s-au axat pe violenţă pentru a impune un regim comunist, precum Partidul Comunist Peruvian (cunoscut sub numele de “Calea Luminoasă”), au devenit din ce în ce mai puţine.
Majoritatea acestor țări încă se află sub diferite forme ale socialismului. În loc să se numească comunist, partidele politice au preluat nume precum Partidul Socialist Democrat, Partidul Socialist Popular şi altele asemănătoare. Aproximativ 10 partide comuniste din America Centrală au înlăturat din numele lor “partidul comunist”, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste şi socialiste, devenind tot mai înşelătoare în operaţiunile lor.
Dintre cele 33 de ţări independente din America Latină şi din Caraibe, în afară de Cuba, care este condusă de un partid comunist, partidele comuniste din aceste ţări sunt în majoritate partide politice legitime. În Venezuela, Chile, Uruguay şi în alte ţări, partidul comunist şi partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliţie, în timp ce partidele comuniste din alte ţări joacă rolul de opoziţie.
În Occident şi în unele ţări din alte regiuni, deşi spectrul comunist malefic nu a recurs la metode violente precum omorurile aşa cum a făcut în Est, prin subversiune s-a infiltrat subtil în societate şi şi-a atins scopurile de a distruge valorile morale ale oamenilor, pe care Dumnezeu le-a împărtăşit, şi de a răspândi ideologiile comuniste şi socialiste.
Spectrul comunist malefic a dobândit, de fapt, control asupra întregii lumi. Realizarea obiectivului final de a distruge omenirea este doar la un pas.
Referinţe
[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia”, 5 iunie 2017, http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.
[2] Jung Chang, Jon Halliday, Mao: Povestea necunoscută, Anchor Books, 2006.
[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa”, 5 ianuarie 1950, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.
[4] “SUA intră în conflictul coreean”, https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.
[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.
[6] Ibid., Extras din rapoartele anuale privind cheltuielile naţionale.
[7] Chen Xianhui, Adevărul Revoluţiei: Cronica secolului al XX-lea din China, Capitolul 38, https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html
[8] Ibid.
[9] Ibid., Capitolul 52. https://china20.weebly.com/
[10] “Momentul evadării: scăparea din Coreea de Nord, moartea în China”, Voice of America
https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html
[11] Chen Xianhui, Adevărul revoluţiei – Cronica secolului al XX-lea din China https://china20.weebly.com/.
[12] Song Zheng, “Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în 1965”, China în Perspectivă http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410.
[13] Ibid.
[14] “Istoria vorbită discutând despre prezent: valul de şoc al Chinei în Birmania”, VOA, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-china-factors-iv-140343173/812128.html
[15] Cheng Yinghong, “Exportarea revoluţiei în lume – o explorare timpurie a impactului
revoluţiei culturale în Asia, Africa şi America Latină”, Studii moderne din China, 2006, vol.3.
http://www.modernchinastudies.org/cn/issues/past-issues/93-mcs-2006-issue-3/972-2012-01-05-15-35-10.html
[16] Chen Yinan, “Staţia radio MCP în China”, Yan Huang Eramagazine, 2015, vol. 8.
[17] Cheng Yinghong, “Exportarea revoluţiei în lume – o explorare timpurie a impactului revoluţiei culturale în Asia, Africa şi America Latină”, Studii moderne din China, 2006, vol.3.
http://www.modernchinastudies.org/cn/issues/past-issues/93-mcs-2006-issue-3/972-2012-01-05-15-35-10.html.
[18] Hanshan, “Xiong Xianghui şi istoria PCC de a exporta revoluţia în America Latină”, Radio Asia Liberă, https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html.
[19] Chen Xianhui, Adevărul Revoluţiei – Cronologia secolului XX din China, Capitolul 52, https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html
[20] Cheng Yinghong, “Exportarea revoluţiei în lume: o analiză exploratorie a influenţei revoluţiei culturale în Asia, Africa şi America Latină”, https://botanwang.com/articles/201703/向世界输出革命——文革在亚非拉的影响初探.html
[21] Ibid.
[22] Wang Hongqi, “Ajutorul Chinei în Albania”, revista Yan Huang Era.
[23] Chen Quide, Capitolul 60, “Evoluţia constituţionalismului contemporan”, The Observer, 2007.
[24] Ibid., Capitolul 67.
[25] Ibid., Capitolul 77.