Capitolul 5 (I): Infiltrarea în Occident
Cuprins
1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă
2. Războiul de spionaj şi dezinformare
3. De la Noul Ciclu la ideologia progresistă
4. Revoluţia culturală a Occidentului
5. Mişcările anti-război şi drepturile civile
*****
Introducere
Alegerile prezidenţiale americane din 2016 au fost unele dintre cele mai dramatice din ultimele decenii. Deşi participarea la alegeri a fost de 58%, campania electorală a fost plină de răsturnări şi zvârcoliri care au persistat şi după alegeri. Câştigătorul, candidatul Partidului Republican, Donald Trump, a fost asediat de acoperire mediatică negativă şi de proteste în oraşele din întreaga ţară. Demonstranţii au ţinut pancarde cu sloganuri “nu este preşedintele meu”, declarând că Trump este rasist, sexist, xenofob sau nazist. Au existat solicitări pentru o renumărare a voturilor şi ameninţări de punere sub acuzare.
Jurnalismul de investigaţie a dezvăluit că multe dintre aceste proteste au fost iniţiate de anumite grupuri de interese. După cum se arată în “America sub asediu: Război Civil 2017” (America Under Siege: War Civil 2017), un documentar regizat de cercetătorul din Florida, Trevor Loudon, o parte importantă a demonstranţilor erau “revoluţionari profesionişti” cu legături cu regimurile comuniste şi alte state autoritare, precum Coreea de Nord, Iran, Venezuela sau Cuba. Documentarul lui Loudon a evidenţiat, de asemenea, rolul a două organizaţii socialiste americane proeminente, Partidul Mondial Muncitoresc Stalinist şi Organizaţia Socialistă a Partidului Libertăţii Maoiste. [1]
După ce a cercetat mişcarea comunistă din anii 1980, Loudon a ajuns la concluzia că organizaţiile de stânga au făcut ca Statele Unite să fie ţinta principală pentru infiltrare şi subversiune. Domeniile politicilor americane, ale educaţiei, ale mass-media şi ale afacerilor s-au schimbat din ce în ce mai mult spre stânga, sub influenţa indivizilor bine plasaţi. Chiar şi după ce oamenii din întreaga lume au aclamat triumful lumii libere după Războiul Rece, comunismul a preluat pe ascuns instituţiile publice ale societăţii occidentale în pregătirea pentru lupta finală.
America este făclia lumii libere şi îndeplineşte misiunea dată de Dumnezeu de a păzi ordinea lumii. Implicarea Statelor Unite a determinat rezultatele războaielor mondiale. În timpul Războiului Rece, confruntându-se cu ameninţarea holocaustului nuclear, America a strunit blocul sovietic până la dezintegrarea regimurilor comuniste sovietice şi est-europene.
Părinţii fondatori ai Americii şi-au aplicat cunoştinţele despre tradiţiile religioase şi filozofice occidentale pentru a scrie Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Statelor Unite. Aceste documente recunosc drepturile atribuite omului de către Dumnezeu ca fiind de la sine înţelese – începând cu libertăţile religioase şi de exprimare – şi stabilind separarea puterilor pentru a garanta sistemul republican de guvernare. În timp ce Statele Unite au trecut printr-un război civil, acel război a avut ca scop să realizeze pe deplin principiile fondatoare ale Americii prin încheierea instituţiei sclaviei. Timp de peste 200 de ani, aceste principii au făcut posibilă promovarea “liniştii şi apărării comune, pentru a promova bunăstarea generală”, aşa cum promite preambulul Constituţiei.
Libertatea emisferei occidentale este în mod direct contrară scopului spectrului comunist, acela de a înrobi şi distruge omenirea. Mascându-se cu viziunea frumoasă a unei societăţi colective, egalitate, spectrul comunismului şi-a îndrumat trimişii în societatea umană pentru a-şi realiza maşinaţiunile în întreaga lume.
În timp ce comunismul se manifestă în ţările din est, precum Uniunea Sovietică sau China, ca guverne totalitare, uciderea în masă şi distrugerea culturii tradiţionale, a dobândit în mod tactic şi constant controlul asupra Occidentului prin subversiune şi dezinformare. Erodează economia, procesele politice, structurile sociale şi structura morală a omenirii pentru a provoca degenerarea şi distrugerea acesteia.
De vreme ce Partidul Comunist nu are putere asupra ţărilor occidentale, agenţii spectrului se ascund prin infiltrarea în tot felul de organizaţii şi instituţii. Există cel puţin patru forţe majore care conduc subversiunea comunistă în Occident.
Primul agent de subversiune a fost Uniunea Sovietică, care a întemeiat a Treia Internaţională Comunistă (Comintern) pentru a răspândi revoluţia la nivel mondial. Începând cu anii 1980, comuniştii chinezi au implementat reforma economică. PCC a creat schimburi politice, de afaceri şi culturale, care i-au oferit posibilitatea de a se infiltra în Occident.
Al doilea mijloc de subversiune a fost creat de partidele comuniste locale, care au lucrat cu Partidul Comunist Sovietic şi cu Cominternul.
În al treilea rând, criza economică şi revoltele sociale au încurajat multe guverne occidentale să adopte politici sociale în ultimele decenii, ducând la o schimbare constantă spre stânga.
A patra forţă a subversiunii vine de la cei care simpatizează şi susţin Partidul Comunist şi socialismul. Aceşti companioni servesc comunismul ca o a cincea coloană a “idioţilor utili” în cadrul societăţii occidentale, contribuind la distrugerea culturii, la degenerarea morală şi la subminarea guvernării legitime.
Este cu mult în afara sferei acestei lucrări să furnizeze o descriere cuprinzătoare a infiltrării comuniste în Occident, dat fiind caracterul ei opac şi natura ocolită. Cu toate acestea, prin înţelegerea în linii mari, cititorii noştri pot dezvolta o imagine a modului în care funcţionează spectrul malefic şi pot vedea prin straturile sale de înşelăciune. Din motive de concizie, acest capitol oferă o prezentare generală a pătrunderii comunismului în Statele Unite şi Europa de Vest.
1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă
În accepţiunea populară, Partidul Comunist este sinonim cu violenţa din motive bine întemeiate. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels au spus: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea prin forţă a întregii orânduiri sociale de până acum. “[2]
Faptul că regimurile comuniste din Rusia şi China au preluat puterea prin revoluţie violentă şi au folosit violenţa ca instrument de represiune au distras atenţia asupra formelor mai puţin vizibile ale comunismului.
Ramura marxismului care susţine revoluţia violentă este reprezentată de leninism, care a adaptat teoria în două aspecte semnificative. Potrivit lui Marx, revoluţia comunistă ar începe în ţările capitaliste avansate, dar Lenin credea că socialismul ar putea fi construit în Rusia, care era relativ subdezvoltată economic.
A doua contribuţie, şi totodată mai importantă, a lui Lenin la marxism a fost doctrina lui de a construi partidul.
Crearea partidului a constat, în principal, în folosirea tehnicilor de constrângere, înşelăciune şi violenţă adoptate în organizaţiile criminale şi animarea acestora cu teoria socio-economică marxistă. Potrivit lui Lenin, clasa muncitoare este incapabilă să dezvolte conştiinţa de clasă sau revoluţia pe cont propriu şi trebuia pusă în acţiune prin influenţe externe. Agenţii revoluţiei vor fi organizaţi într-o “avangardă” proletară extrem de disciplinată – Partidul Comunist.
Societatea britanică Fabian, fondată în 1884, la un an după moartea lui Marx, a luat o altă cale în lupta pentru impunerea socialismului. Logo-ul Fabian descrie un lup în haine de oaie, iar numele său este o referinţă la Quintus Fabius Maximus Verrucosus, generalul şi dictatorul roman, faimos pentru tacticile sale militare de amânare a luptei.
În Analiza Fabian (Fabian Review), prima broșură produsă de grup, o notă de pe copertă spune: “Pentru momentul potrivit, trebuie să aşteptaţi, aşa cum Fabius a făcut în cel mai răbdător mod, atunci când a luptat împotriva lui Hannibal, deşi mulţi i-au condamnat amânările; dar când va veni timpul, trebuie să loviţi cu sete, aşa cum a făcut Fabius, sau aşteptarea voastră va fi zadarnică şi neputincioasă. “[3]
Pentru a aduce treptat socialismul, Societatea Fabian a inventat politica de “permeaţie” (aşa numita politică a paşilor mărunţi) pentru a profita de deschiderile din politică, afaceri şi societatea civilă. Societatea Fabian nu limitează activităţile membrilor săi, ci îi încurajează să-şi dezvolte obiectivele socialiste prin aderarea la organizaţii potrivite şi prin linguşirea unor personalităţi importante precum miniştrii de cabinet, oficiali de rang înalt ai administraţiei, industriaşi, decani universitari sau lideri ai bisericii. Sidney Webb, preşedintele Societăţii Fabian, a scris:
“Ca societate, am salutat adeziunea bărbaţilor şi a femeilor de orice denominaţie religioasă sau de nici una, insistând cu tărie că socialismul nu era secularism; şi chiar obiectul şi scopul tuturor acţiunilor colective sensibile a fost dezvoltarea sufletului individual, a conştiinţei sau a caracterului. […] Nici nu ne-am limitat propaganda la emergentul Partid Laburist sau la cei care erau pregătiţi să se numească socialişti sau muncitori sau la o anumită clasă. Noi ne avansăm propunerile, una câte una, cât mai convingător posibil, tuturor celor care le-ar asculta – conservatorilor ori de câte ori putem, bisericilor şi capelelor tuturor denominaţiilor, diverselor universităţi, liberalilor şi radicalilor, împreună cu celelalte societăţi socialiste în orice moment. Am numit acest lucru “permeaţie” şi a fost o descoperire importantă”. [4]
Mulţi membri ai Societăţii Fabian erau tineri intelectuali. Ei au ţinut discursuri şi au publicat cărţi, reviste şi broşuri în întreaga societate. În secolul XX, Societatea Fabian s-a mutat pe scena politică. Sidney Webb a devenit reprezentantul Fabian în nou-formatul Comitet de Reprezentare a Muncitorilor al Partidului Laburist.
În Partidul Laburist, Webb a redactat constituţia partidului şi programul de partid. Având un rol principal în formarea politicii, Webb s-a străduit să facă din socialismul Fabian ideologia directoare a partidului. Societatea Fabian a dobândit ulterior influenţă în Statele Unite, unde există mai multe grupuri în facultăţile de arte liberale din multe universităţi.
Fie că este comunismul violent al lui Lenin sau comunismul non-violent al societăţii Fabian, ambele sunt manipulate de spectrul malefic al comunismului şi au acelaşi scop final.
Comunismul violent al lui Lenin nu respinge mijloacele nonviolente. În cartea sa “Stângismul – boala copilăriei comunismului”, Lenin a criticat partidele comuniste din Europa de Vest care au refuzat să coopereze cu ceea ce el numea sindicatele de muncă “reacţionare” sau să se alăture parlamentului naţional “capitalist”.
Lenin a scris în cartea sa: “Arta politicii (şi înţelegerea corectă de către comunişti a sarcinilor) constă în aprecierea corectă a condiţiilor şi a momentului în care avangarda proletariatului poate prelua cu succes puterea, atunci când este capabilă – în timpul şi după capturarea puterii – să câştige un sprijin adecvat al unei pături suficient de largi a clasei muncitoare şi a masei muncitorilor neprofesionişti şi atunci când este capabilă să-şi menţină, să-şi consolideze şi să-şi extindă guvernarea prin educarea, instruirea şi atragerea maselor tot mai largi de oameni ai muncii. “[5]
Lenin a subliniat constant că aceşti comunişti trebuie să-şi ascundă intenţiile reale. Pentru a profita de putere, nu se poate exclude nicio promisiune sau compromis. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge obiectivele, ei pot fi lipsiţi de scrupule. Pe drumul spre putere, atât Partidul Bolşevic din Rusia, cât şi Partidul Comunist Chinez (PCC) au folosit violenţa şi înşelăciunea la maximum.
Brutalitatea regimurilor comuniste sovietice şi chineze a atras atenţia faţă de comunismul nonviolent din Vest. Bernard Shaw, dramaturg irlandez şi reprezentant al Societăţii Fabian britanice, a scris odată: “De asemenea, am făcut destul de clar că socialismul înseamnă egalitate în venituri sau nimic şi că în socialism nu vi se va permite să fiţi săraci. Veţi fi hrăniţi cu forţa, îmbrăcaţi, cazaţi, învăţaţi şi angajaţi dacă vă place sau nu. Dacă s-ar fi descoperit că nu aveţi destul caracter pentru a merita toate acestea, aţi putea fi executaţi într-un mod amabil. “[6]
Societatea Fabian s-a specializat în camuflare. El l-a ales pe Bernard Shaw, un om de litere, să ascundă adevăratele scopuri ale socialismului nonviolent cu cuvinte frumoase. Dar brutalitatea se află dincolo de aparenţe. Partidele comuniste occidentale şi diferitele organizaţii de front ale acestora încurajează tinerii să creeze o atmosferă de haos. Participă la asalt, vandalism, jaf, incendiere, bombardamente şi asasinate pentru a-şi hărţui şi intimida inamicii.
2. Războiul de spionaj şi dezinformare
Comunismul consideră naţiunea ca fiind o interpretare opresivă a societăţii de clasă şi urmăreşte abolirea naţionalităţii. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels proclamă: “muncitorii nu au nicio ţară”. Manifestul se încheie cu nota “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”
Sub conducerea lui Lenin, bolşevicii au fondat prima ţară socialistă în Rusia şi au înfiinţat imediat Cominternul pentru a instiga şi a răspândi revoluţia socialistă în întreaga lume. Scopul Uniunii Sovietice şi al Cominternului a fost acela de a răsturna regimurile legitime ale fiecărei naţiuni de pe pământ şi de a înființa o dictatură socialistă a proletariatului mondial. În 1921, filiala din Orientul Îndepărtat al Cominternului a înfiinţat PCC, care va prelua China în 1949.
În afară de PCC, partidele comuniste din întreaga lume au cerut îndrumări de la Comintern şi i-au acceptat finanţarea şi instruirea. Cu resursele unui vast imperiu la dispoziţie, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a recrutat activişti din întreaga lume şi i-a instruit să efectueze operaţiuni subversive în ţările lor.
Înfiinţat în 1919, Partidul Comunist din SUA (PCSUA) a fost o astfel de organizaţie care a urmat Cominternul şi PCUS. Deşi PCSUA nu a devenit niciodată o forţă politică majoră, influenţa lui asupra Statelor Unite a fost totuşi semnificativă. PCSUA a conspirat cu activişti şi organizaţii activiste pentru a se infiltra în mişcările muncitorilor şi elevilor, în biserică şi guvern.
Dr. Fred Schwartz, unul dintre cei care au pus bazele gândirii anticomuniste americane, a afirmat în 1961: “Orice încercare de a judeca influenţa comuniştilor prin numărul lor este ca şi cum aţi încerca să determinaţi validitatea carenei unei bărci raportând zona găurită a carenei la zona care este bună. O gaură poate să scufunde nava. Comunismul este teoria unei minorități disciplinate care controlează şi conduce restul. O persoană aflată într-o poziţie sensibilă poate controla şi manipula alte mii “[7].
Se ştie că spionii sovietici erau infiltraţi în guvernul american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda acestui fapt şi a eforturilor anticomuniste ale senatorului Joseph McCarthy, faptele au fost ascunse sau tăinuite publicului larg de către politicienii de stânga, academicieni şi mass-media de stânga.
În anii 1990, guvernul american a declasificat fişierele “Venona” decodificate de serviciile americane de informaţii din perioada anilor 1940 până la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste documente arată că cel puţin 300 de spioni sovietici lucrau în guvernul S.U.A., inclusiv oficiali de rang înalt din administraţia Roosevelt care aveau acces la informaţii extrem de secrete. Alţi agenţi şi-au folosit poziţiile pentru a influenţa politica şi statul american.
Printre cei care s-au dovedit a fi spioni sovietici au fost Harry Dexter White – unul dintre oficialii Trezoreriei Statelor Unite, Alger Hiss – un oficial al Departamentului de Stat, precum şi Julius şi Ethel Rosenberg, cuplul care a fost executat pe scaunul electric pentru transmiterea de secrete militare şi tehnologii atomice Uniunii Sovietice.
Comunicaţiile interceptate şi decriptate de Proiectul Venona sunt doar vârful aisbergului; dimensiunea totală a infiltrării sovietice în guvernul S.U.A. rămâne necunoscută. În calitate de înalţi oficiali americani, unii dintre ofiţerii sovietici au avut ocazia să influenţeze decizii politice importante.
Alger Hiss, spionul sovietic din cadrul Departamentului de Stat, a jucat un rol-cheie în calitate de consilier al preşedintelui Roosevelt în timpul Conferinţei de la Yalta de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. El a contribuit la stabilirea aranjamentelor teritoriale postbelice, la elaborarea Cartei Naţiunilor Unite, la stabilirea schimburilor de prizonieri şi a altora lucruri similare.
Harry Dexter White, un consilier de încredere al Secretarului Trezoreriei Henry Morgenthau Jr., a contribuit la crearea acordului financiar internaţional Bretton Woods şi a fost una dintre marile personalităţi din spatele creării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale.
White a încurajat Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) să-l înroleze pe Yi Zhaoding, membru clandestin al PCC, în cadrul Ministerului de Finanţe al Chinei. Preluând postul în 1941, Yi a fost arhitectul reformelor monetare dezastruoase care au afectat reputaţia Kuomintang şi a ajutat la ascensiunea PCC.
Unii istorici susţin că influenţa spionilor sovietici şi a simpatizanţilor lor de stânga în politica externă americană a determinat Statele Unite să pună capăt ajutorului militar acordat Kuomintang în timpul războiului civil chinez care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. China continentală a căzut, în consecinţă, în mâinile PCC.
Unii experți, precum M. Stanton Evans, susțin că aria în care spionii sovietici au avut cel mai mare succes a fost influențarea politicii. [8] Whittaker Chambers, un informator sovietic şi asociat al PCUS, care mai târziu a fugit şi a depus mărturie împotriva altor spioni, a afirmat: “Agenţii unei puteri inamice au fost în măsură să facă mult mai mult decât să fure documente. Ei au fost în poziţia de a influenţa politica externă a naţiunii în interesul inamicului principal al naţiunii, şi nu numai în ocazii excepţionale, […] ci în ceea ce trebuie să fi fost un număr uluitor de decizii zilnice. “[9]
Iuri Bezmenov, un agent KGB care a fugit în Occident, a discutat despre metodele sovietice de subversiune în scrierile şi interviurile sale. Potrivit lui Bezmenov, spionii culturii populare în stilul lui James Bond, care aruncă poduri în aer sau se furişează să fure documente secrete, nu puteau fi departe de realitatea spionajului. Doar între 10 şi 15 procente din personalul şi resursele KGB au fost alocate operaţiunilor tradiţionale de spionaj, restul mergând la subversiune ideologică.
Bezmenov a spus că subversiunea vine în patru etape: Primul pas este de a încuraja decadenţa culturală şi demoralizarea ţării inamice; al doilea este crearea haosului social; al treilea este să incite o criză care ar putea duce fie la război civil, la revoluţie, sau la invazie externă, culminând cu a patra şi ultima etapă de a aduce ţara sub controlul Partidului Comunist. Aceasta se numeşte normalizare.
Bezmenov, alias Thomas Schumann, enumeră trei domenii ale subversiunii, inclusiv gândirea, puterea şi viaţa socială. Gândirea se referă la religie, educaţie, mass-media şi cultură. Puterea include administraţia guvernamentală, sistemul juridic, forţele de ordine, forţele armate şi diplomaţia. Viaţa socială cuprinde familii şi comunităţi, sănătatea şi relaţiile dintre oamenii de diferite rase şi clase sociale.
De exemplu, Bezmenov a explicat modul în care conceptul de egalitate a fost manipulat pentru a crea nelinişte socială. Agenţii au promovat cauza egalitarismului, făcând oamenii să se simtă nemulţumiţi de circumstanţele lor politice şi economice. Activismul şi tulburările civile ar fi însoţite de o stagnare economică, care ar exacerba relaţiile de muncă şi de capital într-un ciclu de destabilizare ce se deteriorează. Aceasta va culmina cu revoluţia sau cu invazia forţelor comuniste. [10]
Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial al serviciilor de informaţii din România comunistă, a fugit în Statele Unite în 1978. El a expus sistematic modul în care fosta Uniune Sovietică şi regimurile comuniste din Europa de Est au adoptat strategii de război psihologic şi de dezinformare împotriva ţărilor occidentale. Potrivit lui Pacepa, scopul dezinformării a fost acela de a modifica cadrul de referinţă al oamenilor. Cu valorile ideologice manipulate, oamenii ar fi incapabili să înţeleagă sau să accepte adevărul chiar şi atunci când le sunt prezentate dovezi directe. [11]
Bezmenov a spus că prima etapă a subversiunii ideologice a durat de obicei 15-20 de ani – adică timpul necesar pentru educaţia unei noi generaţii – a doua etapă între doi până la cinci ani, iar a treia etapă doar trei până la şase luni. Într-un discurs pe care l-a ţinut în 1984, Bezmenov a spus că prima etapă a fost realizată într-o măsură mai mare decât s-ar fi aşteptat iniţial autorităţile sovietice.
Mărturiile multor spioni sovietici şi ofiţeri de contrainformaţii precum şi documente declasificate din Războiul Rece sugerează că tacticile de infiltrare au fost forţa motrice a mişcării de contracultură din anii ’60.
În 1950, senatorul Joseph McCarthy a început să expună amploarea infiltrării comuniste în guvernul şi în societatea americană. Dar după patru ani el a fost dezaprobat public de Senat iar acţiunea guvernamentală de a se scăpa de influenţa comunistă a fost stopată. Acesta este unul dintre principalele motive pentru declinul Statelor Unite.
Ameninţarea infiltrării comuniste nu s-a diminuat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi cu sfârşitul Războiului Rece. De exemplu, Joseph McCarthy a fost demonizat de politicienii de stânga şi de mass-media de-a lungul vremurilor. Astăzi, McCarthyismul este sinonim cu persecuţia politică – o indicaţie că aripa stângă a reușit să domine cu succes lupta ideologică.
Suprimarea şi defăimarea timp de decenii a eroilor americani anticomunişti, precum McCarthy, indică o tendinţă generală. După cum observa un comentator politic american conservator, antiamericanismul este o componentă naturală a mişcării mondiale de stânga. Aripa stângă luptă cu înverşunare pentru a proteja adulterii, criminalii şi comuniştii, sprijinind în acelaşi timp anarhia şi opunându-se civilizaţiei.
3. De la Noul Ciclu la ideologia progresistă
Joi, 24 octombrie 1929, piaţa de capital din New York s-a prăbuşit. Criza s-a răspândit de la sectorul financiar în întreaga economie, neocolind niciuna dintre naţiunile mai dezvoltate din Occident. Şomajul a cuprins peste un sfert din populaţie, iar numărul total al şomerilor a depăşit 30 de milioane. În afară de Uniunea Sovietică, producţia industrială în ţările industriale majore a scăzut cu o medie de 27%. [12]
La începutul anului 1933, în termen de 100 de zile de la învestirea lui Roosevelt, au fost introduse multe legi pentru soluţionarea crizei. Reglementările au sporit intervenţia guvernului în economie şi au adoptat reforme majore: Congresul a adoptat Legea bancară de urgenţă, Legea privind adaptarea agriculturii, Legea privind recuperarea industrială naţională şi Legea privind securitatea socială. Deşi noul curs al lui Roosevelt s-a încheiat în esenţă prin izbucnirea celui de-al doilea război mondial, multe dintre instituţiile şi organizaţiile care au apărut în această perioadă au continuat să modeleze societatea americană până în prezent.
Roosevelt a emis mai multe ordine executive decât numărul total de astfel de decrete eliberate până acum de toţi preşedinţii în secolul XX. Cu toate acestea, rata şomajului american în Statele Unite nu a scăzut sub două cifre până la război. Efectul real al noului acord a fost acela de a pune guvernul S.U.A. pe o traiectorie de impozitare ridicată, guvernare mare şi intervenţionism economic.
În cartea sa “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste a stângii americane”, gânditorul conservator Dinesh D’Souza a susţinut că Legea naţională de redresare, care a constituit elementul central al noului acord al lui Roosevelt, a însemnat, în esenţă, sfârşitul pieţei libere din S.U.A. [13]
Potrivit “FDR’s Folly”, o carte a istoricului Jim Powell din 2003, Noul Ciclu a prelungit Marea Depresiune, mai degrabă decât să o încheie: Legea privind securitatea socială şi legile muncii au încurajat şomajul în continuare, în timp ce taxele mari au afectat afacerile sănătoase şi altele asemenea. [14] Laureatul Premiului Nobel pentru Economie Milton Friedman l-a felicitat pe Powell, spunând: “Powell demonstrează fără nicio îndoială că Noul Ciclu a împiedicat recuperarea din depresie, a prelungit şi a mărit şomajul, şi a setat scena pentru un guvern tot mai intruziv şi costisitor“. [15]
Preşedintele Lyndon Johnson, care a preluat mandatul după asasinarea preşedintelui Kennedy în 1963, a declarat război împotriva sărăciei în discursul său din 1964 privind starea naţiunii şi a lansat programele interne ale “Marii Societăţi”. Într-o perioadă scurtă de timp, Johnson a emis o serie de ordine executive, a înfiinţat noi agenţii guvernamentale, a consolidat asistenţă socială, a ridicat taxele şi a extins drastic autoritatea guvernului.
Este interesant de remarcat asemănările dintre măsurile administrative ale preşedintelui Johnson şi “Un nou program al noii agende a Partidului Comunist American”, publicat în 1966. Gus Hall, secretar general al PCUSA, a declarat: “Atitudinea comunistă faţă de proiectul “Marii Societăţi” poate să fie rezumată într-o veche zicală că doi bărbaţi care dorm în acelaşi pat pot avea vise diferite. Noi, comuniştii, susţinem orice măsură a conceptului “Marii Societăţi”, pentru că visăm la socialism”.
“Acel pat” al lui Hall se referă la politicile proiectului “Marii Societăţi”. [16] Deşi PCUSA a susţinut şi iniţiativa “Marii Societăţi”, intenţia administraţiei Johnson a fost de a îmbunătăţi Statele Unite în cadrul sistemului democratic. Intenţia Partidului Comunist a fost să conducă Statele Unite în socialism pas cu pas.
Consecinţele cele mai grave ale proiectului “Marii Societăţi” şi ale războiului împotriva sărăciei sunt trei: au crescut dependenţa de asistența socială, au descurajat oamenii să muncească, au instituit politici de asistență socială şi au afectat structura familiei. Politicile de asistență socială au favorizat familiile monoparentale, încurajând divorţul şi copiii extraconjugali. Potrivit statisticilor, rata copiilor născuţi în afara căsătoriei în 1940 a fost de 3,8% din totalul nou-născuţilor; până în 1965, această cifră a crescut la 7,7%. În 1990, la 25 de ani de la reforma “Marii Societăţi”, cifra a fost de 28% şi a crescut din nou la 40% în 2012. [17]
Dezintegrarea familiei a adus cu ea o serie de consecinţe pe scară largă, precum o povară financiară crescută pentru guvern, o rată a criminalităţii în creştere, declinul educaţiei familiale, familiile care sunt în sărăcie de generaţii şi o mentalitate a subvențiilor, ceea ce a condus la o rată mai mare a şomajului voluntar.
Un citat atribuit istoricului şi juristului scoţian, Lordul Alexander Fraser, spune: “O democraţie nu poate exista ca o formă permanentă de guvernare. Poate exista doar până când alegătorii descoperă că pot vota pentru generozitatea trezoreriei publice. Din acel moment, majoritatea votează mereu pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii din trezoreria publică, rezultând că o democraţie se prăbuşeşte întotdeauna datorită politicii fiscale libere, urmată întotdeauna de o dictatură”[18].
După cum spun chinezii: “Trecerea de la sărăcie la extravaganţă este ușoară, dar opusul este dificil”. După ce oamenii dezvoltă o dependenţă de asistența socială, devine imposibil pentru guvern să reducă amploarea şi tipurile de beneficii. Asistența socială de stat occidentală a devenit o mlaştină politică pentru care politicienii şi oficialii nu au nicio soluţie.
În anii 1970, extrema stânga a renunţat la termenii revoluţionari care au ţinut în gardă poporul american şi i-au înlocuit cu “liberalismul” şi “progresismul” care sună mai neutru. Cititorii care locuiau în ţările comuniste nu sunt străini de termenul progresism căci “progresul” a fost folosit de Partidul Comunist ca un cvasi-sinonim al “comunismului”. De exemplu, termenul “mişcare progresistă” se referea la “mişcarea comunistă” şi la “intelectualii progresişti” referindu-se la “indivizi pro-comunişti” membrii subterani ai Partidului Comunist.
Liberalismul, nu este în mod substanţial diferit de progresism, deoarece are aceleaşi conotaţii de impozite ridicate, de asistență socială extensivă, de guvernare crescută, de respingerea religiei, a moralităţii şi a tradiţiei, de utilizarea “justiţiei sociale” ca armă politică, de “corectitudine politică”; şi de promovarea militantă a feminismului, a homosexualităţii, a perversităţii sexuale şi a altora similare.
Nu intenţionăm să arătăm cu degetul către nici un politician sau individ, deoarece este într-adevăr dificil să se facă analize şi judecăţi corecte în mijlocul unor evoluţii istorice complexe. Este clar că spectrul comunismului a funcţionat atât în est, cât şi în vest de la începutul secolului al XX- lea. Când revoluţia violentă a reuşit în est, ea a răspândit influenţa comunismului asupra guvernelor şi societăţilor din Occident, schimbându-le orientarea spre stânga.
În special după Marea Depresiune şi încheierea primului război mondial, Statele Unite au adoptat politici din ce în ce mai socialiste, precum “asistența socială”, deoarece ateismul şi materialismul au erodat structura morală a societăţii americane. Oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de moralitatea tradiţională, devenind mai slabi faţă de înşelăciunea comunistă a spectrului malefic.
4. Revoluţia culturală a Occidentului
În anii 1960, un moment de răscruce al istoriei moderne, a avut loc o mişcare de contracultură fără precedent, care a migrat dinspre est spre vest. Spre deosebire de Revoluţia Culturală a comuniştilor chinezi, mişcarea de contracultură occidentală pare să aibă focare multiple sau, mai degrabă, să nu aibă niciunul.
De-a lungul deceniului, din anii 1960 până în anii 1970, participanţii, în cea mai mare parte tineri ai mişcării de contracultură au fost motivaţi de diverse acţiuni. Unii s-au opus războiului din Vietnam, unii s-au luptat pentru drepturile civile, unii au susţinut feminismul şi au denunţat patriarhatul, alţii s-au luptat pentru drepturile homosexualilor. Sfârşitul a fost un spectacol orbitor al mişcărilor împotriva tradiţiei şi autorităţii care pledau pentru libertate sexuală, hedonism, narcotice şi muzică rock.
Scopul acestei revoluţii culturale occidentale este de a distruge civilizaţia creştină dreaptă şi cultura ei tradiţională. Deşi aparent dezordonată şi haotică, această schimbare culturală internaţională provine din comunism.
Participanţii tineri ai mişcării de contracultură au venerat trei idoli ca “cei trei M” – Marx, Marcuse şi Mao Zedong.
Herbert Marcuse a fost membru cheie al Şcolii de la Frankfurt, un grup de intelectuali marxişti, asociaţi cu Institutul de Cercetări Sociale de la Universitatea Goethe din Frankfurt. Înfiinţată iniţial în 1923, fondatorii ei au folosit conceptul de teorie critică pentru a ataca civilizaţia occidentală şi a aplica marxismul în sfera culturală.
Unul dintre fondatorii şcolii a fost marxistul maghiar Gyorgy Lukacs. În 1919, el a întrebat concret: “Cine ne poate salva de civilizaţia occidentală?” [20] Elaborând în acest sens, el a spus că Occidentul este vinovat de genocid împotriva oricărei civilizaţii şi culturi pe care le-a întâlnit. Civilizaţia americană şi cea occidentală, potrivit lui Lukacs, sunt cele mai mari depozite ale rasismului, sexismului, nativismului, xenofobiei, antisemitismului, fascismului şi narcisismului.
În 1935, marxiştii din Şcoala de la Frankfurt se relochează în Statele Unite şi devin afiliaţi la Universitatea Columbia din New York. Acest lucru le-a oferit o deschidere spre popularizarea teoriilor lor pe pământ american. Cu ajutorul celorlalţi savanţi de stânga, ei au corupt mai multe generaţii de tineri americani.
Combinând marxismul cu pansexualitatea freudiană, teoriile lui Marcuse au catalizat mişcarea de eliberare sexuală. Marcuse credea că reprimarea naturii proprii în societatea capitalistă împiedică eliberarea și libertatea. De aceea, era necesar să se opună tuturor religiilor tradiţionale, moralităţii, ordinii şi autorităţii, pentru a transforma societatea într-o utopie de plăcere nelimitată, obținută fără efort.
Lucrarea celebră ale lui Marcuse “Eros şi Civilizaţie” ocupă un loc important în numeroasele lucrări ale cercetătorilor de la Frankfurt, din două motive specifice: În primul rând, cartea combină gândurile lui Marx cu Freud şi transformă criticile lui Marx în politică şi economie într-o critică a culturii şi psihologiei. Cartea a creat, de asemenea, punţi între teoreticienii de la Frankfurt şi tinerii cititori, permiţând rebeliunea culturală din anii 1960.
Marcuse a afirmat: “[Mişcarea de contracultură poate fi numită] o revoluţie culturală, deoarece protestul este îndreptat spre întreaga instituţie culturală, inclusiv moralitatea societăţii existente. […] Există un lucru pe care îl putem spune cu siguranţă: ideea tradiţională a revoluţiei şi strategia tradiţională a revoluţiei s-au încheiat. Aceste idei sunt de modă veche. […] Ceea ce trebuie să facem este un tip de dezintegrare difuză şi dispersată a sistemului. “[21]
Puţini dintre tinerii răzvrătiţi au putut să înţeleagă teoriile arcane ale Şcolii de la Frankfurt, dar ideile lui Marcuse erau simple: anti-tradiţie, anti-autoritate şi anti-moralitate. Răsfăţaţi-vă cu sex, droguri şi rock-and-roll fără restricţii. “Faceţi dragoste, nu război”. Atâta timp cât spuneţi “nu” tuturor normelor de autoritate şi societate, sunteţi considerat ca un participant la “cauza revoluţionară nobilă”. A deveni un revoluţionar a fost atât de simplu şi uşor; nu e de mirare că a atras atât de mulţi tineri în acel moment.
Trebuie subliniat faptul că deşi o parte dintre tinerii rebeli au acţionat de la sine, mulţi dintre cei mai radicali lideri studenţi din fruntea mişcării au fost instruiţi şi manipulaţi de comunişti străini. De exemplu, liderii Studenţilor pentru o Societate Democrată (SSD) au fost instruiţi în Cuba.
Protestele studenţilor au fost organizate şi instigate direct de grupurile comuniste. Facţiunea Meteorologică de extremă-stângă s-a despărţit de Studenţii pentru o Societate Democratică şi a anunţat într-o declaraţie din 1969: “Contradicţia dintre popoarele revoluţionare din Asia, Africa şi America Latină şi imperialiştii conduşi de Statele Unite este principala contradicţie în lumea contemporană. Dezvoltarea acestei contradicţii promovează lupta popoarelor din întreaga lume împotriva imperialismului american şi a deţinătorilor lui”. Aceste cuvinte au fost scrise de Lin Biao, al doilea lider în ierarhia puterii comuniste a Chinei şi au fost integrate în seria sa de articole numite “Trăiască Victoria Războiului Poporului!” [22]
Aşa cum Revoluţia Culturală a provocat daune ireversibile culturii tradiţionale chineze, mişcarea de contracultură a provocat o revoluţie de tip titanic în societatea occidentală. În primul rând, a normalizat multe subculturi care aparţineau straturilor inferioare ale societăţii sau erau variaţii deviante ale culturii de masă. Eliberarea sexuală, drogurile şi rock-and-roll-ul au erodat rapid valorile morale ale tinerilor şi le-au transformat într-o forţă corozivă care era împotriva lui Dumnezeu, împotriva tradiţiei şi împotriva societăţii.
În al doilea rând, mişcarea de contracultură a constituit un precedent pentru activismul haotic şi a încurajat o gamă largă de moduri de gândire antisocială şi antiamericană, stabilind arena pentru revoluţia stradală care urma sa apară mai târziu.
În al treilea rând, după ce tinerii din anii 1960 şi-au încheiat stilul de viaţă activist, au intrat în universităţi şi în institute de cercetare, şi-au terminat doctoratele şi masterele şi au intrat în societatea americană. Ei au adus cu ei viziunea marxistă asupra lumii şi acele valori în educaţie, mass-media, politică şi afaceri, susţinând o revoluţie nonviolentă în toată ţara.
Începând cu anii 1980, stânga a preluat, în mare parte, şi a stabilit fortăreţe în mass-media, mediul academic şi Hollywood. Preşedinţia lui Ronald Reagan a inversat pentru scurt timp această tendinţă, doar pentru ca aceasta să se reia în anii 1990 şi să ajungă la un maxim în ultimii ani.
5. Mişcările anti-război şi drepturile civile
În nuvela “1984” a lui George Orwell, unul dintre cele patru ministere principale din suprastatul Oceania este Ministerul Păcii, care supraveghează afacerile militare ale partidului. Înţelesul inversat al denumirii sale conţine, de fapt, un înţeles profund: când puterea ta este inferioară celei a inamicului, cea mai bună strategie este proclamarea dorinţei de pace. Întinderea unei ramuri de măslin este cea mai bună cale de a ascunde războiul iminent. Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste au fost şi continuă să fie adepţi și practicieni ai acestei strategii, care este folosită pentru infiltrarea în Occident.
Consiliul Mondial al Păcii a fost format în 1948, iar primul preşedinte a fost fizicianul francez Joliot-Curie, membru al Partidului Comunist Francez. Al doilea război mondial tocmai se încheiase iar Statele Unite era încă singura țară care produsese şi testase bomba atomică.
După ce a suferit pierderi uriaşe în război, Uniunea Sovietică a promovat agresiv pacea mondială ca pe o strategie de a opri presiunea din partea Occidentului. Consiliul Mondial al Păcii a fost controlat direct de Comisia Sovietică de Pace, o organizaţie afiliată Partidului Comunist Sovietic. Ea a avut un impact la nivel mondial, proclamând Uniunea Sovietică ca fiind o ţară iubitoare de pace şi catalogând Statele Unite drept un aţâţător la război hegemonic.
Oficialul sovietic de rang înalt şi principalul ideolog al partidului Mihail Suslov a promovat “lupta pentru pace”, care a devenit un element al retoricii sovietice.
“Prezenta mişcare anti-război mărturiseşte voinţa şi disponibilitatea celor mai extinse mase ale poporului de a proteja pacea şi de a împiedica agresorii să scufunde omenirea în abisul unui alt măcel”, a scris Suslov într-o broşură de propagandă din 1950. “Sarcina este acum de a transforma această voinţă a maselor în acţiuni eficiente şi concrete, menite să elimine planurile şi măsurile instigatorilor anglo-americani de război”. [23]
Uniunea Sovietică a sponsorizat o mulţime de organizaţii şi grupuri, precum Federaţia Mondială a Sindicatelor, Asociaţia Mondială a Tineretului, Federaţia Internaţională a Femeilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, Alianţa Mondială a Tineretului Democrat, Asociaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă şi altele pentru a susţine afirmaţiile Consiliul Mondial al Păcii. “Pacea mondială” a devenit una dintre primele linii ale războiului comunist de opinie publică împotriva lumii libere.
Vladimir Bukovski, un dizident sovietic proeminent, scria în 1982 că “membrii generaţiei mai în vârstă îşi mai amintesc mersul, mitingurile şi petiţiile din anii 1950. […]Nu este un secret acum că toată campania a fost organizată, condusă şi finanţată de la Moscova, prin aşa-numitul Fondul Păcii şi Consiliului Mondial al Păcii dominat de sovietici. […]“.[24]
Gus Hall, secretarul general al PCSUA a declarat: “Este nevoie să se extindă lupta pentru pace, să se escaladeze, să fie implicați mai mulţi oameni şi să fie subiectul cel mai fierbinte în fiecare comunitate, în fiecare grup de oameni, în fiecare sindicat, în familie, pe fiecare stradă şi în fiecare loc unde se adună oamenii […]“.[25]
Sovieticii au desfășurat mişcarea “luptă pentru pace” în trei valuri pe parcursul războiului rece, primul fiind în anii 1950. Al doilea punct culminant a fost mişcarea anti-război din anii 1960 şi 1970. Potrivit mărturiei lui Stanislav Lunev, fost ofiţer al GRU-ului sovietic (serviciul de contrainformații militare) care a fugit din Rusia în Statele Unite în 1992, suma de bani pe care Uniunea Sovietică a cheltuit-o pentru propaganda anti-război în ţările occidentale era dublă faţă de sprijinul economic oferit Vietnamului de Nord. El a spus că “GRU şi KGB au finanţat aproape toate mişcările şi grupurile anti-război din Statele Unite şi din alte ţări”. [26]
Ronald Radosh, un fost marxist şi activist în timpul mişcării anti-vietnameze de război, a recunoscut că “intenţia noastră nu a fost niciodată aceea de a pune capăt războiului, ci să folosim sentimentul anti-război pentru a crea o nouă mişcare revoluţionară socialistă acasă”.
Cea de-a treia mişcare majoră anti-război a avut loc la începutul anilor 1980, când Statele Unite au desfăşurat rachete nucleare cu rază intermediară de acțiune în Europa. Protestatarii anti-război au solicitat ca atât Uniunea Sovietică, cât şi Statele Unite să-şi limiteze arsenalele nucleare, dar Uniunea Sovietică nu a respectat niciodată tratatele internaţionale.
Un studiu efectuat de Comitetul Judiciar al SUA în 1955 a constatat că, în cei 38 de ani de la înfiinţarea regimului sovietic, el a semnat aproape 1.000 de tratate bilaterale sau multilaterale cu diferite ţări din întreaga lume, dar a încălcat aproape toate promisiunile şi acordurile făcute. [28] Autorii studiului au remarcat că Uniunea Sovietică era probabil cea mai puţin credibilă naţiune dintre toate naţiunile majore din istorie.
Loudon a spus că, în anii 1980, mişcarea anti-nucleară din Noua Zeelandă a fost sponsorizată de Uniunea Sovietică în mod ascuns folosind agenţi speciali instruiţi. Drept urmare, Noua Zeelandă s-a retras din Tratatul de Securitate dintre Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii (ANZUS sau Tratatul ANZUS), expunând direct această mică ţară cu o populaţie de aproape patru milioane de locuitori ameninţării comunismului. [29]
După atacurile din 11 septembrie, au avut loc o serie de demonstraţii şi proteste anti-război pe scară largă în Statele Unite. În spatele acestor demonstraţii au fost organizaţii strâns legate de comunişti. [30]
Chiar şi foarte apreciata mişcare pentru drepturile civile americane a fost influenţată de spectrul comunismului. Comparând revoluţiile comuniste din China, Cuba şi Algeria, gânditorul american G. Edward Griffin a descoperit că mişcarea drepturilor civile din Statele Unite a urmat acelaşi model general. În prima etapă, oamenii au fost împărţiţi în grupuri diferite şi mutual conflictuale. În a doua etapă, a fost creat un front unit pentru a crea o iluzie de sprijin universal şi s-a opus opoziţiei în a treia etapă. A patra etapă a fost de a încuraja violenţa. Cea de-a cincea etapă a fost să lanseze o lovitură de stat şi să uzurpe puterea sub masca revoluţiei. [31]
Începând cu sfârşitul anilor 1920, Partidul Muncitoresc Comunist a descoperit un mare potenţial de revoluţie în rândul americanilor de culoare. Ei au cerut înfiinţarea unei “Republici Negre” Sovietice în mijlocul Sudului, unde erau mulţi negri. [32] Un manual de propagandă comunist, publicat în 1934, “Negrii într-o Americă Sovietică”, a propus o revoluţie rasială în sud combinată cu revoluţia proletară generală.[33]
Mişcarea drepturilor civile din Statele Unite din anii 1960 a primit sprijin din partea partidelor comuniste ale Uniunii Sovietice şi Chinei. Când Leonard Patterson, un cetățean de culoare, fost membru al Partidului Comunist din SUA, care a fost instruit la Moscova, s-a retras din PCSUA, el a mărturisit că insurecţia şi revoltele în rândul afro-americanilor s-au bucurat de sprijinul puternic al partidului. Atât el, cât şi secretarul general al PCSUA, Gus Hall, au fost la Moscova pentru a fi instruiţi. [34]
Intensificarea mişcării drepturilor civile coincide, de asemenea, cu campania PCC de exportare a revoluţiei. În 1965, PCC a prezentat sloganul “revoluţiei internaţionale”, apelând la “zona rurală largă” din Asia, Africa şi America Latină pentru a înconjura “oraşele internaţionale” din Europa de Vest şi America de Nord, la fel cum PCC a preluat mai întâi mediul rural, apoi a învins Kuomintangul în oraşe în timpul războiului civil din China.
Cele mai violente organizaţii din mişcarea pentru drepturile populației de culoare, cum ar fi Mişcarea de Acţiune Revoluţionară şi Panterele Maoiste Negre, au fost susţinute sau direct influenţate de PCC. Mişcarea de Acţiune Revoluţionară a susţinut revoluţia violentă şi a fost considerată o organizaţie extremistă periculoasă de către societatea mainstream. A fost dizolvată în 1969.
De la forma sa și până la învăţăturile sale, Panterele Negre au privit PCC drept modelul lor, cu sloganuri precum “puterea politică creşte din ţeava armei” şi “toată puterea aparţine poporului”. Citatele preşedintelui Mao Zedong au fost o lectură obligatorie pentru toţi membrii. La fel ca şi PCC, Panterele Negre au susţinut o revoluţie violentă. Unul dintre liderii săi, Eldridge Cleaver, a prezis în 1968 un val de teroare, violenţă şi război de gherilă. La numeroase întâlniri, participanţii fluturau Cartea roşie mică (Citatele preşedintelui Mao). Marea de cărţi roşii avea o asemănare izbitoare cu scenele văzute în China în acelaşi timp. [35]
În ciuda faptului că multe dintre cerințele mișcării drepturilor civile au fost acceptate de cea mai mare parte a societății, ideologia revoluționar-radicală nu a dispărut. Recent, mişcarea “Vieţile Negre Contează” a apărut din nou. [36]
Oamenii din întreaga lume doresc pace, iar pacifismul este un ideal antic. În secolul al XX-lea, oameni cu o mare viziune şi compasiune şi-au dedicat eforturile de a reduce neînţelegerile şi conflictele dintre naţiuni. Datorită circumstanţelor istorice, discriminarea rasială există în Statele Unite şi în alte ţări occidentale. Oamenii încearcă să elimine discriminarea rasială prin educaţie, mass-media şi proteste, toate fiind de înţeles.
Dar spectrul malefic al comunismului profită de tendinţele ideologice şi de conflictele sociale din ţările occidentale. Semănă discordie, incită la ură şi creează violenţă în timp ce înşală şi manipulează masele de oameni care iniţial nu aveau nicio intenţie rea.
Referinţe
[1] “Un interviu cu Trevor Loudon”, Capital Research Center, https://capitalresearch.org/article/an-interview-with-trevor-loudon/.
Partidul Mondial al Muncitorilor a fost înfiinţat în 1959 şi este “dedicat organizării şi luptei pentru o revoluţie socialistă în Statele Unite şi în întreaga lume”. Pentru mai multe informaţii, consultaţi următorul link: “Cine este Partidul Mondial al Muncitorilor, grupul care a ajutat la organizarea răsturnării statuetei “Confederaţia Durham”, http://abc11.com/politics/who-are-the-workers-world-party-and-why-durham/2314577/.
[2] Karl Marx, “Manifestul Partidului Comunist” (Arhiva de Internet Marx / Engels), https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm.
[3] McBriar, “Socialismul fabian şi politica engleză”, 1884-1918. (Cambridge: Cambridge University Press, 1966), pag. 9.
[4] Mary Agnes Hamilton, “Sidney şi Beatrice Webb Un studiu în biografia contemporană” (Sampson Low, Marston & Co. Ltd.), https://archive.org/stream/in.ernet.dli.2015.81184/2015.81184.Sidney-And-Beatrice-Webb_djvu.txt
[5] Vladimir Ilici Lenin, “Comunismul de stângă: o boală infantilă” (Marxists.org).
[6] Bernard Shaw, “Ghidul femeii inteligente în socialism şi capitalism” (editori Brentanos New York), https://archive.org/details/TheIntelligentWomensGuideToSocialismAndCapitalism
[7] Citat din “Adevărul despre Uniunea Americană a Libertăţilor Civile”, Arhiva Congresului: Procesele şi dezbaterile Congresului, prima sesiune. https://sites.google.com/site/ heavenlybanner/aclu
[8] M. Stanton Evans şi Herbert Romerstein, “Introducere”, “Agenţii secreţi ai lui Stalin: Subversiunea guvernului Roosevelt” (New York: Prag Edition, 2012).
[9] Ibid.
[10] Thomas Schuman, “Scrisoare de dragoste către America” (Los Angeles: W.I.N. Almanac Panorama, 1984), pp. 21-46.
[11] Ion Mihai Pacepa, Ronald J. Rychlak, “Dezinformare” (cărţi WND).
[12] Wang Tseng-tsai, “Istoria lumii moderne” (San Min Book Co., Ltd. Taipei, 1994), pp. 324-329.
[13] Dinesh D’Souza, “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste ale stângii americane” (Chicago: Regnery Publishing, 2017), Capitolul 7.
[14] Jim Powell, “Nebunia FDR: Cum Roosevelt şi noua lui înţelegere au prelungit Marea Depresiune” (New York: Crown Forum, 2003).
[15] Ibid., Copertă din spate.
[16] G. Edward Griffin, ‘Mai mortal decât războiul’, https://www.youtube.com/watch?v=gOa1foc5IXI
[17] Nicholas Eberstadt, “Marea Societate din anii ’50” (American Enterprise Institute), http://www.aei.org/publication/the-great-society-at-50/. O altă referire la consecinţele politicii de asistență socială a Statelor Unite este o carte a aceluiaşi autor: “O naţiune a dobânditorilor: Epidemia privilegiului american” (Templeton Press, 2012).
[18] Elmer T. Peterson, “Acesta este nucleul dur al libertăţii” (The Daily Oklahoman, 1951). Acest citat a fost atribuit şi istoricului francez Alexis de Tocqueville.
[19] William L. Lind, Capitolul VI, “Alte lecturi despre şcoala de la Frankfurt”, în William L. Lind, ed., “Corectitudinea politică: o scurtă istorie a ideologiei” (Free Congress Foundation, 2004) 4-5. Consultaţi textul de la adresa: http://www.nationalists.org/pdf/political_correctness_a_short_history_of_an_ideology.pdf
[20] William S. Lind, “Ce este marxismul cultural?”, http://www.marylandthursdaymeeting.com/Archives/SpecialWebDocuments/Cultural.Marxism.htm
[21] Raymond V. Raehn, Capitolul II, “Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în William L. Lind, ed., “Corectitudinea politică: o scurtă istorie a ideologiei” (Free Congress Foundation, 2004) 10.
[22] Shen Han, Huang Feng Zhu, “Generaţia Rebelilor: mişcarea elevilor occidentali în anii 1960” (Vezi textul tradus al lui Lin Biao la https://www.marxists.org/reference/archive/lin-biao/1965/09/peoples_war/ch08.htm.
[23] Mihail Suslov, “Apărarea păcii şi lupta împotriva militariștilor” (Editura New Century, februarie 1950).
[24] Vladimir Bukovsky, “Mişcarea pentru pace şi Uniunea Sovietică” (revista Commentary, 1982). Consultaţi link-ul: https://www.commentarymagazine.com/articles/the-peace-movement-the-soviet-union/
[25] Jeffrey G. Barlow, “Moscova şi Mişcarea pentru Pace”, The Backgrounder (Fundaţia Heritage, 1982), p. 5.
[26] Stanislav Lunev, “Prin ochii inamicului: Autobiografia lui Stanislav Lunev” (Washington DC: Regnery Publishing, 1998), p. 74, p. 170.
[27] Robert Chandler, “Lumea Umbrei: Răsăritul Rusiei, Noua Stânga Globală şi Islamul Radical” (Washington, D.C .: Regnery Publishing, 2008), p. 389.
[28] Anthony C. Sutton, “Concluzii”, “Cel mai bun inamic pe care îl puteţi cumpăra” (publicaţiile Dauphin, 2014).
[29] Trevor Loudon, “Inamicii din cadrul comuniştilor, socialiştilor şi progresiştilor din Congresul SUA” (Las Vegas: Fundaţia Pacific Freedom, 2013), pp. 5-14.
[30] “Raportul AIM: Comuniştii conduc mişcarea anti-război”, Acurateţea în mass-media (19 februarie 2003), https://www.aim.org/aim-report/aim-report-communists-run-anti-war-movement/
[31] G. Edward Griffin, “Anarhia SUA: În numele drepturilor civile (DVD)”, societatea John Birch.
[32] John Pepper (Joseph Pogani), “Problemele negrilor americani” (New York: Workers Library Publishers, 1928), https://www.marxistsfr.org/history/usa/parties/cpusa/1928/nomonth/0000-pepper-negroproblems.pdf
[33] James W. Ford şi James Allen, “Negrii într-o America Sovietică” (New York: Workers Library Publishers, 1934), pp. 24-30.
[34] Leonard Patterson, “Am fost instruit la Moscova pentru revoluţia neagră” https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs
[35] G. Louis Heath, ed., “Off the Pigs! Istoria şi literatura partidului Panterele Negre”, p. 61.
[36] Powers Thurston, “Cum organizația ‘Viețile Negrilor Contează’ readuce Marxismul Tradițional”, The Federalist, http://thefederalist.com/2016/09/28/black-lives-matter-bringing-back-traditional-marxism/