Capitolul 9 (I) : Capcana economică a comunismului
Cuprins
1. Ţările occidentale dezvoltate: practicarea comunismului sub un alt nume
a. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase
b. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale
c. Economia socialistă duce la totalitarismul comunist
2. Modelul Partidului Comunist Chinez: o distopie socialistă
a. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist
b. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei
c. Consecinţele modelului economic chinez
3. Ravagiile socialismului în ţările în curs de dezvoltare
a. Socialismul continuă să bântuie Europa de Est
b. Economia socialistă a eșuat în naţiunile în curs de dezvoltare
*****
Introducere
Acum 150 de ani, Karl Marx a publicat Das Kapital, susţinând abolirea proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu proprietatea statului. Un secol mai târziu, proprietatea publică comunistă de stat a fost pusă în aplicare în o treime din naţiunile lumii. După dezintegrarea blocului sovietic, după 1990, multe ţări din Europa de Est au suferit o “terapie de şoc” pentru a reveni la economia de piaţă. Alte ţări, care nu au fost conduse de partidele comuniste, dar care totuşi au îmbrăţişat naţionalizarea socialistă şi au îndurat mizeria şi sărăcia proprietăţii publice, nu aveau de ales decât să reintroducă reformele de piață.
Pentru a realiza dominaţia globală, spectrul comunismului și-a lansat ofensiva în întreaga lume. Uitându-ne la țările care au abandonat comunismul sau modelul economic socialist, s-ar putea crede că spectrul nu a reuşit să-şi atingă obiectivele. Dar realitatea nu este atât de simplă. Spectrul comunist nu urmează un set fix de principii. În schimb, metodele şi formele sale se schimbă în mod constant pentru a se potrivi situaţiei. El poate abandona sau critica acţiunile anterioare în scopul atingerii unui obiectiv mai mare, şi acest lucru se vede, mai ales, în sfera economică.
După o analiză atentă a sistemului nostru economic actual şi a realităţii din spatele acestuia, putem să descoperim că spectrul comunist și-a întins “tentaculele” către fiecare colţ de pe pământ. Pe măsură ce planurile lacome şi venerarea oarbă a guvernului abundă, aproape toate economiile lumii se îndepărtează de principiile pieţei libere. Naţiunile îşi pierd bazele morale şi gravitează spre comunism. Este timpul să ne dăm seama de această realitate şi să luăm măsuri împotriva ei.
1. Ţările occidentale dezvoltate: practicarea comunismului sub un alt nume
În Manifestul Comunist (iniţial Manifestul Partidului Comunist), Marx scria că teoria comunistă poate fi rezumată într-o singură propoziţie: abolirea sistemului de proprietate privată. Pentru indivizi, aceasta presupune “desfiinţarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze”. Pentru societate, înseamnă că “proletariatul își va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului, adică ale proletariatului organizat în clasă conducătoare”.[1]
Pentru a atinge acest obiectiv, comuniştii au folosit violenţa şi crimele în masă în ţările comuniste, dar, pe măsură ce comunismului violent și-a fost pierdut atracția, au fost concepute forme nonviolente. Aceste tulpini diferite ale socialismului au invadat în aşa măsură toată societatea, încât sunt greu de identificat.
Ţările occidentale folosesc numeroase politici economice care par să nu aibă nicio legătură cu socialismul, nici cu numele, nici în formă, totuşi ele joacă rolul de a restrânge, a slăbi sau a priva oamenii de dreptul la proprietatea privată. Alţii slăbesc mecanismul liberei inițiative, extind puterea guvernului şi conduc societatea mai departe pe drumul spre socialism. Metodele includ nivelul ridicat al impozitării, programe de asistenţă socială generoase şi intervenţionismul agresiv al statului.
a. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase
O caracteristică importantă a economiei comuniste sau socialiste din ţările occidentale este asistenţa socială robustă. Politicile actuale de asistenţă socială fac ca oamenii care vin din ţările comuniste să se simtă ca şi cum s-ar fi mutat într-un alt stat socialist.
Socialismul deghizat
Guvernul, în sine, nu generează valori. Mai degrabă procesul seamănă cu tunsul unei oi. Toate ajutoarele sociale sunt plătite de fapt de oameni prin taxe sau datoria națională. În sine, un nivel înalt de asistență socială este o formă alternativă a comunismului, dar fără revoluţia violentă practicată de partidele comuniste.
Impozitarea ridicată este naţionalizarea forţată a activelor private pentru redistribuire pe scară largă. În acelaşi timp, este o cale ascunsă de eliminare progresivă a sistemului de proprietate privată.
Rezultatul final al impozitării ridicate este acelaşi cu impunerea egalitarismului şi proprietăţii publice de către regimurile comuniste, singura diferenţă fiind că naţionalizarea este efectuată înainte sau după producţie. În economiile planificate comuniste, mijloacele de producţie sunt controlate direct de stat. În Occident, producţia este controlată în mod privat, dar venitul este transformat în active de stat prin intermediul impozitelor şi a sistemelor de redistribuire. În orice caz, este echivalent cu furtul bogăţiei altora. În ţările occidentale, în loc să folosească omorul şi violenţa, acest lucru a fost atins în mod legal prin democrație şi legislaţie.
Unele ajutoare guvernamentale precum securitatea socială a victimelor dezastrelor sau accidentelor sunt rezonabile. Dar aspectele pozitive ale ajutorului social îl fac un instrument convenabil de înşelăciune şi astfel devine scuza necesară pentru creşterea impozitelor. În această privinţă, asigurările sociale generoase au atins deja aceleaşi consecinţe distructive asupra oamenilor, a societăţii şi a valorilor morale ca şi economia comunistă. Prin natura sa, economia comunistă stimulează partea întunecată a naturii umane. Acesta este motivul principal pentru care spectrul comunist militează pentru adoptarea valorilor economice comuniste în întreaga lume, atât în societăţile libere, cât și în cele controlate direct de regimurile comuniste.
Impozitare ridicată
Asistenţa socială în ţările occidentale dezvoltate consumă o mare parte din veniturile fiscale, care provin din impozitele transferate din averea privată. Nu există vreo altă modalitate de a menţine acest nivel de generozitate a guvernului.
În Statele Unite, mai mult de jumătate dintre veniturile fiscale sunt cheltuite pentru securitatea socială şi îngrijirea medicală. Mai mult de 80% din aceşti bani provin din impozitele pe venitul personal şi din taxele de securitate socială; 11% sunt din impozitul pe profit al companiilor. [2] Multe ţări occidentale depăşesc Statele Unite, având sisteme de asigurări sociale mai cuprinzătoare.
Conform datelor din 2016, privind 35 de economii de piaţă, publicate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), 27 de ţări au avut o rată a impozitului pe venit de peste 30%. Ţările cu cele mai mari impozite pe venit, situate la 54% şi 49,4%, s-au aflat în Europa. Pe lângă aceasta, mâncarea sau cumpărăturile din multe părţi ale Europei au şi o taxă pe valoarea adăugată (TVA) care poate ajunge până la 20% în unele locuri. [3] Taxele corporative şi alte impozite se adaugă şi ele la rata globală.
Alte date au arătat că, în 1900, numai şapte din cele cincisprezece ţări au impus o taxă pe venit, Italia având o rată de 10%. Australia, Japonia şi Noua Zeelandă au avut cote de impozit pe venit de aproximativ 5%. În 1950, rata medie de impozitare maximă în douăzeci de ţări era de peste 60% iar astăzi, a scăzut progresiv la aproximativ 40%. [4]
O impozitare ridicată îi împovărează nu numai pe cei bogaţi, săracii fiind, de asemenea, penalizaţi în diverse moduri. În timp ce bogaţii au adesea diverse mijloace legale de a se proteja de impozite, serviciile sociale acordate săracilor dispar atunci când venitul lor depășește un anumit prag. Pe scurt, oamenii sunt penalizaţi pentru că lucrează mai mult.
Asistenţă socială crescută
În 1942, economistul britanic William Beveridge a propus înființarea unui “sistem naţional de asistenţă socială” pentru a planifica un “sistem de securitate socială cuprinzător şi universal care să fie în beneficiul tuturor cetăţenilor”. În societatea modernă, sistemul de asigurări sociale ridicat a fost extins pentru a acoperi şomajul, îngrijirea medicală, pensiile, accidentele de muncă, locuinţele, educaţia, îngrijirea copiilor şi altele care depăşesc, cu mult, sfera conceptelor tradiţionale de caritate pentru cei care au nevoie imediată de ajutor.
Un raport al Fundaţiei Heritage a arătat că, în 2013, mai mult de o sută de milioane de oameni din Statele Unite sau aproximativ o treime din populaţie, au beneficiat de ajutoare sociale (cu excepţia serviciilor de securitate socială şi medicale) în valoare de 9.000 USD pe persoană. [5] Potrivit statisticilor colectate de către Biroul de recensământ al SUA, aproximativ12,7% din populaţie trăia sub limita sărăciei în 2016, în timp ce condiţiile lor de viaţă ar putea fi o surpriză pentru mulţi.
Potrivit studiilor guvernamentale, 96% dintre părinţii din gospodăriile sărace au declarat că copiii lor nu au suferit niciodată de foame. Aproape 50% din gospodăriile sărace locuiau în case unifamiliale, iar 40% trăiau în clădiri orășenești. Doar 9% au locuit în case mobile. Optzeci la sută aveau aer condiţionat şi două cincimi aveau televizoare LCD cu diagonală mare. Trei sferturi din gospodăriile sărace dispuneau de maşini. [6] Categorizarea intenționată a unui număr mare de persoane drept demografia “săracă” oferă o scuză amplă pentru extinderea asigurărilor sociale.
Beneficiile furnizate de guvernul SUA sunt sub media ţărilor membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Majoritatea oamenilor care trăiesc în ţările nordice şi în alte ţări din Europa Occidentală se bucură de o asistenţă socială mult mai amplă decât americanii. În Danemarca, de exemplu, chiar şi cei mai bogaţi cetăţeni se bucură de o reţea de asistenţă socială, care include îngrijire medicală gratuită, învăţământ universitar şi alte beneficii generoase.
Înainte ca economia Greciei să se prăbuşească, elenii au beneficiat de un salariu anual de paisprezece luni, pensionare la vârsta de 61 de ani şi o pensie echivalentă cu peste 90% din salariu. Suedezii au dreptul la 550 de zile de concediu medical continuu şi alte beneficii.
Extinderea serviciilor sociale de la forma lor tradiţională a carităţii de urgenţă la beneficiile constante pentru întreaga populaţie, face parte din sistemul spectrului malefic de a impune o economie comunistă.
Beneficii sociale: răspândirea corupţiei şi intensificarea contradicţiilor dintre bogaţi şi săraci
Din punct de vedere economic, esenţa serviciilor sociale este de a lua bani de la unii oameni şi de a transfera valoarea lor altora. Cu toate acestea, guvernul este responsabil pentru distribuirea averii, astfel fiind erodată înțelegerea că pentru a câștiga trebuie să muncești. Pierderea acestui principiu moral este evidentă, în special în Europa de Nord.
Cercetătorul suedez Nima Sanandaji a demonstrat acest lucru utilizând datele din Studiul valorii mondiale. La începutul anilor 1980, 82% dintre suedezi şi 80% dintre norvegieni erau de acord cu afirmaţia că “este greşit să colectezi beneficii guvernamentale pe care nu ar trebui să le primeşti”. La anchetele realizate în Norvegia şi Suedia în 2005 şi 2008, doar 56% dintre norvegieni şi 61% dintre suedezi erau de acord cu această declaraţie. [7]
În cadrul unui sistem de asistenţă socială generos, cei care muncesc din greu primesc mai puţine venituri, iar cei care sunt mai puţin harnici sunt recompensaţi cu beneficii. De-a lungul timpului, acest lucru distorsionează subtil tradiţiile morale, în timp ce, pentru generaţiile care au crescut în sistemul de protecţie socială, mulţi oameni au pierdut încet spiritul hărniciei, al independenţei, responsabilităţii şi sârguinței părinților lor. Ei cred că acest sistem li se cuvine şi chiar îl consideră un drept al omului. Ei și-au format obiceiul de a se baza pe guvern şi chiar să-l ţină ostatic pentru a primi ajutor permanent. Valorile sociale s-au schimbat aproape ireversibil. Folosirea de către comunism a unui volum mare de asistenţă socială erodează înţelepciunea morală ca în cazul broaştelor fierte încet.
Sistemul guvernamental de asistenţă socială erodează, de asemenea, rolul organizaţiilor caritabile tradiţionale, privând atât donatorii de oportunitatea de a face opere caritabile, cât şi beneficiarii de şansa de a simţi recunoştinţa.
În societatea tradiţională, caritatea era făcută din inițiativă proprie, fie prin ajutarea directă a celor mai puţin norocoşi, fie prin donări către organizaţii caritabile, precum bisericile. Existau donatori şi beneficiari bine definiţi, iar posibilitatea de a primi asistenţă a fost un privilegiu, nu un drept. Beneficiarii s-au simţit recunoscători pentru bunătatea donatorilor şi au fost motivaţi să folosească sprijinul organizaţiei caritabile pentru a completa propriile eforturi de îmbunătăţire a destinului. Este posibil ca cei care au primit ajutoare de caritate şi şi-au îmbunătăţit calitatea vieţii să-i ajute pe alţii, când aceştia s-au confruntat cu aceleaşi provocări pe care ei le-au întâmpinat odată.
Filozoful francez Alexis de Tocqueville a menţionat, despre caritate, că este o combinaţie a virtuţilor generozităţii şi recunoştinţei, care interacţionează reciproc pentru a îmbunătăţi societatea şi pentru a exercita o influenţă morală pozitivă. Între timp, relaţia dintre donatori şi beneficiari diminua conflictele şi antagonismul dintre bogaţi şi săraci, deoarece comportamentul caritabil individual permitea conectarea persoanelor din cele două clase. [8]
Sistemul disproporționat al asistenţei sociale moderne înstrăinează donatorii şi beneficiarii prin birocratizarea procesului de caritate. “Donatorii” de astăzi sunt contribuabili care sunt forţaţi să renunţe la averea lor, mai degrabă decât să o împartă în mod voluntar. Între timp, beneficiarii nu au nicio legătură cu binefăcătorii lor şi nu simt nicio recunoştinţă faţă de sacrificiul acestora.
Tocqueville a subliniat că asistenţa socială a agravat conflictele dintre bogaţi şi săraci. Datorită faptului că o parte din bogăţia lor a fost confiscată, cei bogaţi vor avea resentimente faţă de clasa beneficiarilor de servicii sociale. Tocqueville a spus că şi cei săraci vor continua să simtă nemulţumire, deoarece vor considera că ajutoarele economice li se cuvin: “O clasă vede lumea cu teamă şi dezgust, iar cealaltă priveşte ghinionul ei cu disperare şi invidie”. [9]
Asistența socială excesivă devine, de asemenea, un punct de invidie şi conflict politic pe care comunismul îl foloseşte pentru a distruge armonia morală şi socială a oamenilor. Acest lucru a fost observat în criza economică din Grecia: în loc să fie un conflict între bogaţi şi săraci, lupta este între clasa mijlocie şi cea superioară. În rândul clasei superioare evaziunea fiscală a devenit un “sport naţional”, potrivit oficialilor greci citaţi de The Economist. [10] În acelaşi timp, pentru a nu deranja alegătorii, guvernul grec depindea de împrumuturi pentru a compensa scăderea veniturilor fiscale şi pentru a menţine acelaşi nivel de asitenţă socială ca cel din alte ţări europene.
După criză, guvernul grec a încercat să reducă aistenţa socială, dar a întâmpinat o rezistenţă fermă din partea populaţiei. Oamenii şi-au îndreptat atenţia asupra celor bogaţi şi au cerut să le fie impuse taxe şi mai mari creând, pentru guvern, o problemă care încă nu a fost rezolvată.
Sistemul de protecţie socială erodează etica tradiţională a muncii şi îi face pe oameni să se simtă îndreptăţiţi să aibă ceea ce nu au câştigat. Deoarece munca este pedepsită, întreaga economie suferă.
În 2010, un studiu practic efectuat de Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider a arătat că beneficiile sociale descurajează, pe termen lung, munca, dar rezultatul nu va putea fi văzut decât după o perioadă lungă de timp. Cei trei economişti au concluzionat că dinamica sistemului naţional de asigurări sociale este defavorabilă bazei economice a unei naţiuni. [11]
Cultura sărăciei
În 2012, New York Times a publicat un articol cu titlul “Profitând de analfabetismul unui copil“, în care a descris impactul politicii de asigurări sociale asupra familiilor cu venituri mici care trăiesc de-a lungul Munţilor Appalachieni din partea estică a Statelor Unite ale Americii.
Articolul a menţionat câte familii sărace au renunţat să-şi trimită copii la şcoală pentru a se încadra să primească ajutor: “Mamele şi taţii se tem că, dacă copiii īnvaţă să citească, au mai puţine şanse să se încadreze în categoria celor care primesc un cec lunar de handicap intelectual”. [12]
“Mulţi oameni care trăiesc în casele mobile de pe deal sunt săraci şi disperaţi, iar un cec lunar de 698 dolari pentru fiecare copil, din programul Venitul suplimentar de siguranţă, ajută mult – şi primesc acele cecuri până când copilul împlineşte 18 ani”.
Acest program de ajutor a început cu aproape 40 de ani în urmă cu scopul de a ajuta familiile să-și crească copii care aveau deficienţe fizice sau psihice. Până la momentul când New York Times a scris despre acest subiect, peste 55% dintre copiii ce fuseseră admişi în program au fost clasificaţi cu deficienţe mentale, dar aceste deficienţe sunt ambigue şi nu pot fi clar definite ca “retardare mentală”. În Statele Unite, există, acum, un număr total de aproximativ 1,2 milioane de copii cu “deficienţe mentale” pentru a căror îngrijire contribuabilii plătesc 9 miliarde de dolari anual. [13]
Aici, asigurările sociale şi defectele naturii umane se încurajează reciproc într-un ciclu vicios. În ciuda bunelor intenţii ale celor care susţin şi formulează politica de asigurări sociale, ea a ajutat indirect spectrul comunist să distrugă omenirea.
Cu un secol în urmă, Tocqueville a făcut observaţia că programele de asistenţă socială nu fac discriminare între indivizi, ci doar între pragurile sărăciei. Acest lucru face dificilă alocarea eficientă a ajutorului, deoarece este imposibil să se ştie dacă persoanele calificate suferă, de fapt, din circumstanţe care nu sunt sub controlul lor sau dacă nenorocul e din cauza lor. [14]
Din punct de vedere economic, abuzul de servicii sociale creează o povară financiară suplimentară și afectează viitorul copiilor care cresc sub acest sistem. Cercetarea efectuată în 2009 a constatat că două treimi dintre persoanele care au beneficiat de asistenţă socială la vârsta copilăriei au continuat să primească ajutoarele și la vârsta adultă şi este posibil să rămână în aceste programe pentru tot restul vieţii. [15]
Ca strategie electorală, termenul “handicap” este rafinat în permanenţă, pentru a include o parte tot mai mare a populaţiei în rândurile celor eligibili pentru asigurări sociale. Criteriile care determină cine are dreptul la asistenţă socială creează o atmosferă de stimulare negativă care încurajează utilizarea incorectă a acestor beneficii. Regresia rezultată în moralitatea societății şi starea economică precară ajută spectrul comunist să-şi atingă obiectivele.
Sistemul de asigurări sociale este o măsură de urgenţă pentru a ajuta persoanele care au nevoi reale, în împrejurări precum cele care implică accidente de muncă, epidemii, dezastre naturale şi aşa mai departe. Nu ar trebui să devină o formă implicită de subzistenţă, deoarece este incapabil să rezolve problema sărăciei. În cei 50 de ani de la lansarea războiului împotriva sărăciei de către preşedintele Johnson, contribuabilii americani au cheltuit 2,2 trilioane de dolari pentru asistenţa socială. [16] Cu toate acestea, după cum arată statisticile Biroului de recensământ al SUA, rata sărăciei a rămas constantă în ultimii 40 de ani. [17]
Potrivit economistului american William Arthur Niskanen, sistemul de protecţie socială a dat naştere unei culturi a sărăciei care, la rândul ei, creează un ciclu vicios de dependenţă de ajutorul guvernamental, copiii extraconjugali, crime violente, şomaj şi avort. Analiza sa privind datele de pe întreg teritoriul SUA pentru anul 1992 a produs estimări cu privire la efectele care ar putea fi aşteptate de la majorarea beneficiilor Ajutorului pentru Familiile cu Copii Dependenţi (AFCD) cu 1% din venitul mediu pe cap de locuitor: beneficiarii AFCD ar creşte cu aproximativ 3% , numărul persoanelor în sărăcie ar creşte cu aproximativ 0,8%, rata natalităţii copiilor născuţi în afara căsătoriei va creşte cu 2,1%, numărul adulţilor şomeri ar creşte cu aproximativ 0,5%, iar avorturile şi crimele violente ar deveni şi mai frecvente. [18]
Constatările lui Niskanen sugerează că un sistem robust de asistenţă socială favorizează dependenţa de sistem şi descurajează responsabilitatea personală.
Dezintegrarea familiilor este un ingredient principal în cultura sărăciei. Într-un studiu al sărăciei istorice şi contemporane a populaţiei de culoare, economistul Walter E. Williams a constatat că 85% dintre copiii săraci au trăit în familia monoparentală (mame singure adolescente). Sistemul de protecţie socială promovează acest fenomen, deoarece încurajează mamele singure să trăiască fără a-şi asuma responsabilitatea pentru acţiunile lor. Ele pot obţine subvenţii, subvenţii pentru locuinţe, bonuri de mâncare etc. de la guvern. Asigurările sociale au jucat un rol esenţial în creşterea numărului părinţilor necăsătoriţi, cauzând mai multă sărăcie. [19]
În ciuda faptului că asistenţa socială s-a extins în ultimele decenii, decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut în mod constant: salariul mediu, ajustat în funcţie de inflaţie, creşte în ritmul melcului, în timp ce avuția intră în buzunarele celor bogaţi. A apărut o clasă muncitoare săracă. Înarmată cu aceste chestiuni sociale, aripa stângă promovează un guvern mai mare, impozitare mai mare şi mai multă asistenţă socială pentru combaterea sărăciei prin… intensificarea acesteia.
Folosirea de către stânga a politicii de asistenţă socială pentru a obţine voturi
Politicienii de stânga promovează, adesea, asistenţă socială mai consistentă şi taxe mai mari. Folosind o varietate de sloganuri electorale pentru a convinge alegătorii de intenţia lor nobilă, ei se prezintă ca fiind cei care au un fundament moral ridicat, chiar dacă aceşti politicieni nu sunt cei care vor oferi asistenţa socială. Ei contribuie doar cu redistribuirea bogăţiei claselor superioare şi mijlocii către săraci. Deoarece sistemul întrerupe relaţia directă dintre donator şi beneficiar, politicienii pretind că au jucat un rol crucial în acest proces. Ei primesc recunoştinţa beneficiarilor sub formă de voturi.
b. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale
În prezent, guvernele din lumea liberă practică, deja, intervenţionism masiv în sistemele lor economice naţionale. O cauză a acestui lucru a fost politica de asistenţă socială, dezvoltată sub influenţa socialistă, care a lărgit rolul statului în distribuirea bogăţiei. Un alt impuls pentru această tendinţă a fost Marea Depresiune din anii 1930. În urma crizei, societatea occidentală a fost profund influenţată de teoriile economiei keynesiene, care susţin intervenţia activă a statului şi reglementarea economiei prin utilizarea politicilor financiare.
Într-o societate normală, rolul guvernului este limitat. Numai în situaţii excepţionale ar trebui ca statul să intervină în economie, cum ar fi în dezastre naturale sau în circumstanţe speciale. Cu toate acestea, teoria keynesiană (keynesianismul este un curent în gândirea economică – n.t.) a luat amploare în jurul lumii, iar guvernele se luptă să aibă un control mai mare asupra economiilor țărilor lor.
Atunci când guvernul joacă un rol activ în economie, fiecare acţiune are un efect masiv asupra pieţei. Politicile şi legile noi pot determina, în mod direct, succesul sau eşecul unei industrii, astfel încât un număr mare de companii şi investitori se bazeză pe deciziile guvernului. Statul, care în mod tradiţional doar adoptă şi aplică legi, a devenit acum un participant de frunte în arena economică. Ca un arbitru al unui meci de fotbal care intră pe teren, statul a devenit responsabil pentru controlul şi reglementarea capitalului în economia “privată”, înlocuind “mâna invizibilă” cu “mâna sa vizibilă”.
Controlul financiar activ, combinat cu politicile de asistenţă socială au determinat multe guverne să îşi asume datorii enorme. Potrivit datelor OCDE, mai mult de jumătate dintre statele sale membre au datorii guvernamentale aproape de 100% din PIB sau chiar mai mari. Datoriile anumitor ţări au depăşit 200% din producţia lor economică. [20] Acest deficit fiscal imens prezintă o vulnerabilitate majoră pentru viitorul social şi economic al multor ţări.
Economistul Ronald Coase, laureat al premiului Nobel, a scris mai multe lucrări de cercetare privind impactul intervenţiei guvernamentale şi a constatat că politica intervenţionistă produce, aproape întotdeauna, rezultate negative. El consideră că intervenţia guvernelor este atât de mare încât s-a ajuns la ceea ce economiştii numesc “diminuare a randamentelor marginale”. [21]
În ciuda acestui fapt, guvernele tuturor ţărilor au devenit din ce în ce mai active în manipularea economiei, aducând-o tot mai mult sub controlul statului.
Consecinţele şi realitatea intervenţionismului
Există, cel puţin, două consecinţe majore ale intervenţiei de stat extinse. În primul rând, puterea statului se extinde în ceea ce priveşte rolul şi amploarea acestuia. Oficialii guvernamentali îşi cresc aroganţa în ce priveşte capacitatea lor de a interveni în economie şi lasă statul să joace rolul de salvator. După ce a gestionat o criză, adesea, guvernul îşi va păstra puterile şi funcţiile extinse.
În al doilea rând, intervenţionismul creează mai multă dependenţă de guvern. Atunci când oamenii se confruntă cu provocări sau când piaţa liberă nu poate oferi avantajele pe care le doresc, ei vor face lobby în favoarea mai multor intervenţii ale statului pentru a-şi satisface cerinţele.
Pe măsură ce puterea statului crește, companiile private pierd putere, iar piața liberă are mai puțin spațiu pentru a se desfășura. Cei care au beneficiat, şi-au crescut dependenţa de politicieni şi vor cere, din ce în ce mai mult, ca guvernul să-şi asume responsabilitatea pentru alocarea bogăţiei şi pentru adoptarea legilor pentru a pune în aplicare acest lucru.
În Occident, există un puternic curent politic care împinge societatea spre stânga. Aceasta includea iniţial adepţii aripei stângi, inclusiv socialiştii şi comuniştii, precum şi pe cei care nu sunt în mod tradiţional asociaţi cu aripa stângă, dar care au fost cooptaţi de ei. Convergenţa acestor forţe disparate încurajează guvernul să ia mai multe măsuri de intervenţie în economie şi să interfereze cu funcţionarea companiilor private. Această eroziune a activităţii economice normale pare să fie provocată de diverse mişcări sociale dar, de fapt, spectrul comunismului este cel care controlează lucrurile.
Se poate vedea că guvernele occidentale îşi exercită autoritatea publică sub steagul egalităţii şi a altor scuze politice, pentru a-și spori intervenţia, şi chiar adoptă legi pentru a-şi permanentiza intervenţiile. Nu există nicio îndoială că acest comportament afectează principalul factor decizional în economia de piață – voinţa liberă a oamenilor. Statul îşi extinde, în mod esenţial, autoritatea asupra pieţei libere pentru a o transforma într-o economie planificată. Implicaţiile pe termen lung sunt acelea că toate aspectele economiei şi mijloacele de trai ale oamenilor vor intra sub control public. Mijloacele economice vor fi folosite pentru consolidarea puterii politice, înrobirea societăţii şi a cetăţenilor ei.
Folosind o politică care pare benignă la suprafaţă, dar care înclină treptat structura economică spre centralizare, spectrul conduce treptat omenirea către comunism.
c. Economia socialistă duce la totalitarismul comunist
Impozitele mari, asistenţa socială crescută şi intervenția răspândită a statului sunt practici socialiste, în cadrul sistemului capitalist occidental, care sunt în concordanţă cu ideea de bază a economiei planificate şi utilizează autoritatea statului pentru a manipula economia. Omnipotenţa guvernului îi permite să se joace de-a Dumnezeu.
În prezent, singura diferenţă dintre intervenţionismul de stat, amplificat, din Occident şi economiile planificate ale ţărilor comuniste este că, în ţările libere, legea şi unele aspecte de bază ale sistemului capitalist protejează drepturile omului de controlul total al guvernului. Friedrich Hayek, proeminent economist şi filosof austriac, a avertizat împotriva planificării controlate de stat şi a redistribuirii bogăţiei, spunând că va influenţeza piaţa inevitabil şi va conduce la creşterea totalitarismului, indiferent dacă sistemul este democratic sau nu.
Hayek credea că, deşi socialismul practicat în Europa şi America de Nord era diferit de proprietatea publică şi de economia planificată, cu toate acestea, va avea acelaşi rezultat. Oamenii îşi vor pierde libertatea şi mijloacele de trai, într-un mod mai lent şi mai indirect. [22] Aşa cum am notat mai devreme în această carte, Marx, Engels şi Lenin au văzut socialismul ca un pas obligatoriu pe calea comunismului.
Călătoria trenului spre destinaţie nu va fi afectată de oprirea acestuia într-o staţie. De asemenea, spectrul comunismului este forţa motrice din spatele unei ţări care se îndreaptă spre socialism. Odată ce umanitatea renunţă la tradiţie, fie în sfera economică sau în alte zone, şi acceptă ideologia comunistă, ritmul dezvoltării este irelevant. Mai devreme sau mai târziu se va ajunge la destinaţie.
Destinaţia la sfârşitul acestei căi nu este paradisul pe pământ, ci distrugerea omenirii. De fapt, diavolul nu este preocupat dacă “paradisul” va fi realizat sau nu, acesta este doar o momeală pentru a atrage oamenii spre pierzanie.
2. Modelul Partidului Comunist Chinez: o distopie socialistă
După ce proprietatea publică şi economia planificată au condus China la sărăcie, PCC a fost obligat să se lanseze într-un proces de “reformă şi deschidere” prin care a introdus elemente ale pieţei libere în societatea chineză. Mulţi cred că partidul a devenit capitalist, dar acest lucru nu este adevărat.
a. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist
Din oportunism, PCC a liberalizat unele aspecte ale economiei chineze, cum ar fi permiterea afacerilor private. Dar aceasta nu înseamnă slăbirea controlului de către comunişti. Dimpotrivă, reforma economică a fost strategia pe care o folosesc pentru a-şi menţine puterea şi a înşela lumea.
Modelul comunist chinez este o combinaţie monstruoasă de socialism, naţionalism şi economie de piaţă. Deşi există întreprinderi private, PCC nu a promis niciodată oamenilor niciun drept fundamental la proprietatea privată. Toate resursele şi terenurile rămân, în cele din urmă, la dispoziţia partidului. În acelaşi timp, PCC foloseşte statul pentru a impune controale stricte asupra operaţiunilor economice şi încă mai pune în aplicare o planificare naţională la scară largă în ceea ce ar trebui considerată o economie a puterii. Piaţa este doar un mijloc utilizat de stat pentru stimularea producţiei, ea nefiind cu adevărat independentă şi nici nu există instituţii pentru a susţine o piaţă liberă.
Spiritul legii este absent şi nu există un sistem clar de drepturi de proprietate. Cursul de schimb nu este lăsat să se adapteze în mod liber. Fluxul de bani, în şi din ţară este restricționat, iar firmele internaţionale sunt strict controlate. PCC utilizează subvenţii guvernamentale şi reduceri de impozite la export pentru a stimula exporturile în scopul de a învinge competitorii prin preţuri scăzute. Astfel, a fost distrusă ordinea normală a comerţului mondial.
În China, toată activitatea economică este orientată spre îndeplinirea scopurilor politice. Libertăţile economice ale întreprinderilor şi ale persoanelor fizice sunt subordonate capriciilor statului şi pot fi revocate în orice moment. Tocmai din aceste motive, Organizaţia Mondială a Comerţului a refuzat, mult timp, să recunoască China drept o economie de piaţă.
Mulți membri ai guvernelor occidentale au avut speranţa naivă că dezvoltarea economică va aduce libertatea politică şi democraţia în China. În schimb, capitalismul public al Chinei a fost folosit pentru a alimenta socialismul, pentru a revigora conducerea partidului şi pentru a continua pe o cale malefică.
Cu mijloace financiare mai substanţiale, PCC a utilizat forme mai violente şi mai sofisticate de oprimare a poporului. În iulie 1999, regimul a început persecuţia împotriva Falun Gong, vizând cei 100 de milioane de practicanţi. Acest război împotriva principiilor universale de adevăr, compasiune şi toleranţă continuă şi astăzi. Începând cu anul 2009, PCC a cheltuit anual peste 500 de miliarde de yuani (75 de miliarde de dolari USD) pentru a acoperi costurile de “menţinere a stabilităţii”, adică de control a populaţiei chineze.
b. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei
Din cauza creşterii rapide a PIB-ului Chinei în ultimii patruzeci de ani, mulţi au ajuns să creadă în superioritatea economiei socialiste. Asta a făcut ca mulţi occidentali, inclusiv elitele din cercurile politice şi academice, precum şi think-tank-urile occidentale, să preamărească eficienţa sistemului totalitar. De fapt, modelul economic pe care PCC l-a construit este irepetabil. Pe de o parte, motivele ascensiunii sale economice demonstrează instabilitatea internă a sistemului socialist. Pe de altă parte, modelul partidului prefigurează viciile create de economia sa lipsită de scrupule.
Creşterea economică a Chinei din ultimii 40 de ani se bazează, în mare parte, pe următorii factori: în primul rând, relaxarea economiei de stat şi abandonarea planificării centralizate, precum şi revitalizarea sectorului privat. Această abordare a dat economiei chineze un imbold către o productivitate sporită. Chinezii sunt harnici şi inteligenţi dar PCC i-a împiedicat, de zeci de ani, să-şi exercite potenţialul industrial. Dorinţa lor de a scăpa de sărăcie le-a reaprins motivaţia de a face afaceri şi a dezlănţuit puterea economică extraordinară a chinezilor.
Al doilea factor a fost influxul masiv de capital şi tehnologie occidentală în China, în perioada reformei. Sub economia de comandă (cunoscută și ca economie planificată – n.t.), marile suprafeţe de terenuri ale Chinei, forţa de muncă şi pieţele nefolosite erau ca aurul pentru care preţul nu fusese încă stabilit.
Combinaţia investiţiilor de capital şi a resurselor nedezvoltate a provocat avântul creşterii economice a Chinei. Dacă nu ar fi fost guvernarea totalitaristă a partidului, acest avânt ar fi început cu decenii mai devreme şi într-un mod mult mai controlabil şi durabil.
Volumul investiţiilor occidentale în China este imens. Potrivit cifrelor publicate, investiţia directă americană în China a atins aproape 800 de miliarde de dolari între 2000 şi 2016. [23]
Valoarea totală a capitalului străin care a intrat în China între 1979 şi 2015 s-a ridicat la aproximativ 1,64 trilioane de dolari americani. [24]
În al treilea rând, ţările occidentale au acordat regimului chinez chiar statutul de comerţ preferenţial, alături de accesul larg pe piaţă. În mai 2000, guvernul Statelor Unite a decis să acorde Chinei un statut permanent de relaţii comerciale numit “Relaţiile Permanente Comerciale Normale” (RPCN). Pe 11 decembrie 2001, China a intrat, oficial, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi s-a alăturat pieţei internaţionale.
În al patrulea rând, PCC şi-a dezvoltat puterea economică folosind metode neetice de dezvoltare. Printre acestea se numără forţa de muncă subterană, exploatarea extremă a muncitorilor şi ţăranilor, demolarea violentă a locuinţelor şi relocarea proprietarilor etc. Fiind preocupat de creşterea pe termen scurt, PCC a ignorat distrugerea mediului şi alte pericole, pentru a stoarce profit maxim din pământ, oameni şi resurse.
Partidul Comunist a profitat de capitalul occidental, de tehnologie, de pieţe, de un statut favorabil al comerţului şi de costurile de producţie interne ieftine pentru a genera rezerve valutare imense. Deficitul comercial dintre Statele Unite şi China a crescut de la aproximativ 80 miliarde USD în 2000 la peste 375 miliarde USD în 2017.
În cele din urmă, PCC a distrus convenţiile comerţului internaţional şi a profitat, din plin, de oportunităţile pe care le are la dispoziţie, indiferent de legitimitatea lor. A adoptat strategia naţională de plagiat a proprietăţii intelectuale în încercarea de a depăşi alte ţări în ceea ce priveşte industria şi tehnologia. Acesta constituie cel mai mare caz de furt intelectual din întreaga istorie.
Raportul din 2017 al Comisiei privind Furtul Proprietăţii Intelectuale Americane a arătat că, mărfurile false ale Chinei, software-ul piratat şi secretele comerciale furate provoacă pierderi Statelor Unite între 225 miliarde şi 600 miliarde USD anual, cifră care nu include pierderile cauzate de furtul de proprietate intelectuală.
Raportul a arătat că, în ultimii trei ani, s-au pierdut 1,2 trilioane USD din cauza furtului intelectual, majoritatea lor fiind făcute de China. [25] [26] Un raport al Biroului Directorului Serviciului Naţional de Informaţii arată că 90% dintre atacurile cibernetice asupra companiilor din SUA sunt conduse de hackerii guvernului chinez, provocând anual o pierdere economică totală de 400 de miliarde de dolari. [27]
Creşterea economică a Chinei a fost alimentată de relaxarea ideologiei socialiste, de investiţiile din ţările occidentale avansate şi de comportamentul imoral al PCC. În niciun caz, acest lucru nu indică superioritatea socialismului, nici faptul că partidul se dezvoltă pe calea capitalistă normală. Observatorii occidentali descriu uneori modelul de afaceri lipsit de scrupule al Chinei comuniste ca fiind “capitalism de stat”. Acest lucru îi aduce partidului laude nejustificate. Sub dominaţia totalitară a PCC, economia este doar un instrument politic. Fațada economiei de piaţă este o camuflare superficială pe care PCC o foloseşte pentru a înşela lumea.
Modelul economic al PCC foloseşte autoritatea statului pentru a induce dezvoltarea economică rapidă, folosindu-se, în schimb, de trucuri imorale pentru a fi competitivă. Un asemenea model a încurajat alte ţări să adopte o politică intervenţionistă mai accentuată a statului. Aceste ţări au făcut grava greşeală de a idolatriza modelul partidului, ignorându-i tragediile umane şi imoralitatea.
c. Consecinţele modelului economic chinez
Modelul economic al PCC a provocat o criză morală teribilă, în conformitate cu scopul spectrului comunist de a distruge omenirea. Puterea economică a partidului merge mână în mână cu eroziunea moralităţii, atrăgând oamenii într-o mare a indulgenţei fără fund şi o eventuală anihilare.
China de astăzi este inundată de bunuri contrafăcute, alimente otrăvitoare, pornografie, droguri, jocuri de noroc şi bande. Corupţia şi prostituţia au devenit realizări cu care se mândresc, în timp ce încrederea socială (măsura în care fiecare dintre noi crede că se poate baza pe ceilalți – n.t.) este practic inexistentă. Mărirea decalajului dintre bogaţi şi săraci este însoţită de conflicte sociale şi abuzul justiţiei. Cetăţenii închid ochii la suferinţa compatrioţilor lor. În economia puterii, oficialii partidului îşi folosesc autoritatea pentru a acumula bogăţie. Gradul corupţiei creşte odată cu rangul. Deturnarea miliardelor este un lucru normal. Nu există niciun guvern mai corupt sau mai degenerat moral decât regimul comunist chinez.
În octombrie 2011, lumea a fost şocată de moartea lui Yueyue, o fetiță de 2 ani din provincia Guangdong, care a fost lovită de un camion. În loc să încerce să ajute, şoferul şi-a dat camionul înapoi pentru a o călca pe Yueyue din nou pentru a se asigura că a murit. În timpul tragediei, 18 persoane au trecut fără să se oprească şi Yueyue a murit, mai târziu, în spital. Mass-media internaţională se întreba dacă nu cumva China şi-a pierdut sufletul. Ar putea fi de înţeles că oamenii sunt reticenţi în a-i ajuta pe alţii atunci când există un pericol, precum un jaf armat, dar Yueyue nu reprezenta nicio ameninţare pentru nimeni când a murit sub roțile camionului unui şofer fără inimă. Societatea chineză a a decăzut teribil.
Creşterea economică fără moralitate este haotică, de scurtă durată şi dezastruoasă. Conform politicilor inumane ale PCC, conflictul social abundă iar mediul este pe punctul de a se prăbuşi. Consecinţele dezintegrării morale sunt fatale. China se autodenumeşte o ţară puternică, dar forţa ei este o iluzie. Prosperitatea sa superficială, construită pe urmărirea nesăbuită a bogăţiei, este sortită prăbuşirii împreună cu convergenţa crizei morale şi a conflictului social.
Nu există un viitor bun pentru China dacă nu poate scăpa de laţul diavolului. Spectrul comunismului nu are intenţia de a implementa o creştere sănătoasă şi durabilă, deoarece scopul său este de a distruge China.
3. Ravagiile socialismului în lumea în curs de dezvoltare
a. Socialismul continuă să bântuie Europa de Est
În zilele noastre, ţările occidentale dezvoltate sunt angajate într-un socialism camuflat, iar Partidul Comunist Chinez a impus o monstruozitate socialistă autoritaristă. În Europa de Est, comunismul continuă să bântuie regiunea, deoarece nu a existat o judecată deplină a crimelor comise de fostele regimuri ale blocului sovietic.
Prezenţa prelungită a comunismului poate fi văzută în diferite faţete ale politicii şi economiei est-europene. De exemplu, Rusia şi Belarus păstrează întreprinderi puternice de stat, o bună asistenţă socială şi politici intervenţioniste agresive. În perioada de tranziţie de la comunism, ţările din Europa de Est s-au confruntat cu o creştere economică lentă şi şomaj ridicat. Toate acestea au încurajat reapariţia comunismului şi a socialismului în forme noi. Fantoma comunismului nu a fost alungată. Partidele de stânga au căpătat o vigoare reînnoită, alimentând nostalgia oamenilor pentru trecutul socialist. [28]
b. Economia socialistă a eșuat în naţiunile în curs de dezvoltare
În ţările în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, multe ţări noi independente care și-au câștigat de curând independența şi-au exprimat loialitatea, până în anii “60, faţă de socialism. Urmările au fost dezastruoase. Cazurile mai recente includ Venezuela şi Zimbabwe.
Venezuela a fost, odată, cea mai bogată ţară din America Latină dar socialismul a dus la prăbuşirea economiei sale. Acum, Venezuela se confruntă cu sărăcie, crimă şi înfometare.
Similar, Zimbabwe a fost odată cea mai bogată ţară din Africa. Astăzi a ajuns într-un dezastru total, pe măsură ce inflaţia a atins un nivel inimaginabil.
Venezuela: Cum a falimentat socialismul o ţară prosperă
Venezuela este binecuvântată cu rezerve considerabile de petrol. În anii ’70, a avut cea mai rapidă creştere din America Latină, beneficiind de cel mai scăzut nivel de inegalitate a veniturilor şi cel mai mare PIB pe cap de locuitor, din regiune. [29] Economia relativ liberă a Venezuelei a atras imigranţi calificaţi din Italia, Portugalia şi Spania. Împreună cu protecţia drepturilor de proprietate, aceşti factori au permis economiei naţiunii să crească rapid între anii 1940 şi 1970. [30]
După ce noul preşedinte a preluat funcţia, în 1999, el s-a angajat într-un program de naţionalizare de rău augur care, în cele din urmă, a aruncat economia venezueleană în haos. Preşedintele a declarat, în mod public, că va angaja țara în socialismul secolului al XXI-lea. [31]
Pentru a construi socialismul, guvernul venezuelean a rechiziţionat sau naţionalizat multe companii private, inclusiv petrolul, agricultura, finanţele, industria grea, oţelul, telecomunicaţiile, energia, transportul şi turismul. Acest proces a fost intensificat în urma realegerii preşedintelui, în 2007. Guvernul său a expropriat, între 2007 şi 2012, 1147 de companii private, cu efecte catastrofale.
Industriile, odată productive, au fost închise şi înlocuite cu întreprinderi ineficiente de stat, ce au alungat investitorii. Pe măsură ce producția a scăzut, Venezuela a devenit din ce în ce mai dependentă de importuri. Împreună cu o serie de intervenţii guvernamentale precum controlul rezervelor valutare şi cel al preţurilor, s-a ajuns la dezastrul înregistrat atunci când preţul petrolului a scăzut.
Unii au atribuit această tragedie crizei petroliere, dar motivele pentru eşecul dramatic al Venezuelei nu pot fi regăsite aici. Potrivit datelor furnizate de Banca Mondială, şapte ţări care s-au bazat pe exporturile de petrol, într-o măsură chiar mai mare ca Venezuela, au înregistrat o creştere economică între 2013-2017. [32]
Rădăcina problemei constă în sistemul economic socialist. Politica economică a Venezuelei a urmat cele zece cerinţe revoluţionare ale lui Marx din Manifestul Comunist. [33] Soarta economică tragică a Venezuelei s-a datorat spectrului comunist.
Zimbabwe: De la coşul de pâine al Africii până la pământul foametei
După ce Zimbabwe și-a declarat independenţa, în 1980, aceasta a ales să construiască un stat socialist în conformitate cu principiile marxist-leniniste. Primul său preşedinte era un marxist convins încă de când era tânăr. Gherilele sale, ghidate de “Gândirea lui Mao Zedong”, au primit o asistenţă necondiţionată din partea Partidului Comunist Chinez şi au menţinut o relaţie cu China. Spre deosebire de alte ţări africane care au pus în aplicare socialismul, Zimbabwe nu a impus imediat politica de naţionalizare.
Problemele economice ale Zimbabwe au început în anul 2000, ca urmare a demarării reformei agrare. În cadrul programului de reformă, terenurile aparţinând fermierilor albi au fost confiscate şi redistribuite populaţiei de culoare fără pământ, precum şi celor care erau bine conectaţi din punct de vedere politic. Rezultatul a fost o scădere accentuată a productivităţii agricole. În încercarea de a evita criza, Banca Centrală din Zimbabwe a tipărit mai mulţi bani, ceea ce a dus la o hiperinflaţie interminabilă.
Potrivit datelor furnizate de Banca Centrală a Zimbabwe, în iunie 2008, inflaţia anuală a ţării a ajuns la 231 milioane la sută. Până la jumătatea lunii noiembrie 2008, inflaţia a atins un nivel de aproape 80 miliarde la sută, după care autorităţile au renunţat la publicarea statisticilor lunare.
Un an mai târziu, rata de schimb a dolarului din Zimbabwe faţă de dolarul american a ajuns la 35 de trilioane la unu. Zimbabwe a fost, în cele din urmă, forţată să abandoneze utilizarea propriei monede şi să-şi relanseze moneda. [34]
În 2008, o mare foamete a lovit Zimbabwe. Dintre cei 16 milioane de oameni ai ţării, 3,5 milioane au fost supuşi înfometării. Astăzi, malnutriţia este cronică şi răspândită.
Comunismul afectează lumea în moduri care pot fi observate sau prevăzute în toate ţările. Ţările occidentale dezvoltate încep să se confrunte cu crize. Între timp, tragedia socialismului este deja o realitate în lumea în curs de dezvoltare. Trebuie să ne amintim că spectrul comunist foloseşte economia pentru a promova confort şi satisfacţie instantanee, ademenind oamenii spre degradarea morală şi trăgându-i în abis.
Referinţe
[1]. Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist“, Marx / Engels Selected Works, vol. One (Moscova: Progress Publishers, 1969), 98-137.
[2]. Max Galka, “Istoria cheltuielilor, veniturilor şi a datoriilor guvernului american (1790-2015)“, Metrocosm, 16 februarie 2016, http://metrocosm.com/history-of-us-taxes/ .
[3]. “Ratele de impozitare ale OCDE asupra veniturilor din muncă au continuat să scadă încet în 2016“, raportul OCED, http://www.oecd.org/newsroom/oecd-tax-rates-on-labour-income-continued-decreasing-slowly-in-2016.htm
[4]. Kenneth Scheve şi David Stasavage, “Impozitarea bogaţilor: o istorie a corectitudinii fiscale în Statele Unite şi Europa” (Kindle 930-931) (Princeton: Princeton University Press, Kindle Edition).
[5]. Rachel Sheffield şi Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei după 50 de ani“, Raportul Fundaţiei Heritage, 15 septembrie 2014, https://www.heritage.org/poverty-and-inequality/report/the-war-poverty-after-50-years
[6]. Ibid.
[7]. Nima Sanandaji, “Non- excepționalismul scandinav: cultura, pieţele şi eşecul celei de-a treia căi a socialismului” (Londra: Institutul pentru afaceri economice, 2015), 132.
[8]. Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism“, trad. Seymour Drescher (Lancing, West Sussex, Marea Britanie: Hartington Fine Arts Ltd, 1997).
[9]. Ibid.
[10]. “Nu mai este un sport naţional“, The Economist, 3 noiembrie 2012, https://www.economist.com/europe/2012/11/03/a-national-sport-no-more .
[11]. Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider, “O analiză empirică a dinamicii statului asistenţei sociale: Cazul moralităţii benefice“, Kyklos , 63: 1 (2010), 55-74.
[12]. Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012, https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html?mtrref=www.theepochtimes.com&gwh=870680366445F322ECBA8BE9A67B7330&gwt=pay
[13]. Ibid.
[14]. Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism”, trad. Seymour Drescher (Lancing, West Sussex, Marea Britanie: Hartington Fine Arts Ltd, 1997).
[15]. Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012, https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html?mtrref=www.theepochtimes.com&gwh=870680366445F322ECBA8BE9A67B7330&gwt=pay
[16]. Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei: 50 de ani de eşec“, Raportul Fundaţiei Heritage , 23 septembrie 2014, https://www.heritage.org/marriage-and-family/commentary/the-war-poverty-50-years-failure
[17]. Biroul american de recensământ, “Suplimentele sociale şi economice anuale“, Studiul actual al populaţiei, 1960-2016 .
[18. Niskanen, A., “Asistenţa socială şi cultura sărăciei“, The Journal Cato, 16: 1 (1996).
[19]. Walter E. Williams, “Adevărata tragedia neagră: rata de nelegitimitate de aproape 75%“, cnsnews.com , 19 mai 2015, https://www.cnsnews.com/commentary/walter-e-williams/true-black-tragedy-illegitimacy-rate-nearly-75
[20]. “Datele OCDE“, https://data.oecd.org/gga/general-government-debt.htm
[21]. Thomas Winslow Hazlett, “Căutarea rezultatelor: un interviu cu Ronald Coase“, Motivul, (ianuarie 1997), https://reason.com/archives/1997/01/01/looking-for-results
[22]. FA Hayek, “Calea către servitude” (Londra: Routledge Press, 1944).
[23]. “Poziţia investiţiilor directe a Statelor Unite în China între 2000 şi 2016“, Statistica.com, https://www.statista.com/statistics/188629/united-states-direct-investments-in- china-since-2000/
[24]. “Raportul privind investiţiile străine în China, 2016“, o cronică a investiţiilor străine directe în China , Ministerul Comerţului din China, ” 中国 外商 投资 报告 2016>, 中国 外商 直接 投资 历年 概况”, 中國 商务部 ]
[25]. Liz Peek, “În sfârşit, un preşedinte care doreşte să lupte împotriva furtului chinez“, The Hill , 26 martie 2018, http://thehill.com/opinion/finance/380252-finally-a-president-willing-to-combat-chinese-theft
[26]. Comisia privind furtul proprietăţii intelectuale americane, actualizare la raportul Comisiei privind perioada de anchetă, 2017, http://www.ipcommission.org/report/IP_Commission_Report_Update_2017.pdf
[27]. Chris Strohm, “China nu dă nici un semn că a oprit hackingul companiilor americane, spune un oficial“, Bloomberg News, 18 noiembrie 2015, https://www.bloomberg.com/news/articles/2015-11-18/no-sign-china-has-stopped-hacking-u-s-companies-official-says
[28]. Kurt Biray, “Nostalgia comunistă în Europa de Est: Dorul de trecut“, 10 noiembrie 2015, https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/kurt-biray/communist-nostalgia-in-eastern-europe-longing-for-past
[29]. John Polga-Hecimovich, “Rădăcinile statului neputincios al Venezuelei“, Origins , 10: 9 (iunie 2017), http://origins.osu.edu/article/roots-venezuelas-failing-state
[30]. José Niño, “Venezuela înainte de Chavez: un preludiu la eşecul socialist“, Mises Wire , 04 mai 2017, https://mises.org/wire/venezuela-chavez-prelude-socialist-failure .
[31]. John Bissett, “Hugo Chavez: Reformist socialist revoluţionar sau reformist de stânga?” Standardul socialist nr. 1366 (iunie 2018), https://www.worldsocialism.org/spgb/hugo-chavez-revolutionary-socialist-or-leftwing-reformist
[32]. Julian Adorney, “Socialismul a declanşat focul asupra petrolului din Venezuela“, ” Real Clear World”, 29 august 2017, https://www.realclearworld.com/articles/2017/08/29/socialism_set_fire_to_venezuelas_oil_crisis_112520.html
[33]. José Niño, “John Oliver greşeşte cu privire la Venezuela – ea este o ţară socialistă“, Mises Wire 30 mai 2018, https://mises.org/wire/john-oliver-wrong-about-venezuela-%E2%80%94-its-socialist-country
[34]. “Zece cifre vă spun ce se întâmplă în Zimbabwe“, ediţia BBC chineză (11 noiembrie 2017), http://www.bbc.com/zhongwen/trad/world-42077093